Cuvânt înainte

Lucrarea aceasta cuprinde scrisori, meditații și rugăciuni pe care le-am scris în împrejurări diferite, de-a lungul mai multor ani. Nu au fost scrise cu gândul de a le aduna într-o lucrare de sine stătătoare. Cu timpul însă, am înțeles că, adunate într-o singură carte, ele ar putea fi de folos, slujind ca o mărturie celor ce vor veni după noi. Ele au curs așa cum curge apa de izvor. Ea curge; cine vrea să folosească apa izvorului e liber să o folosească, izvorul nu oprește pe nimeni. Tot așa și aceste scrieri au izvorât și au curs, iar dacă cineva va fi însetat și vor fi la îndemâna lui, să bea cu bucurie, căci cu bucurie au curs. Ele sunt ca pâinea, ea se dă tuturor celor flămânzi și cine va fi flămând după pâinea vieții să se apropie. Îl poate găsi pe Domnul Isus, adevărata Pâine care se coboară din Cer și dă lumii viață. Căci toate au fost scrise la picioarele Domnului Isus, izvorâte dintr-o dragoste fierbinte pentru El.

Am adunat acum toate aceste mărturii, fiindcă trăim în vremea când toate se grăbesc spre sfârșitul cel mare și mulți sunt ispitiți acum și mulți vor fi ispitiți și în viitor să dea ascultare șoaptelor ce se aud mereu de a părăsi Lucrarea și părăsind Lucrarea Îl părăsesc pe Însuși Domnul Isus, viața și conducătorul acestei Lucrări. Sunt ispitiți să-și aleagă altă căpetenie, alți frați, alte rânduieli, altă cale. Vrem să spunem lămurit că noi am primit de la înaintașii noștri Cuvântul lui Dumnezeu aici în Biserică. Și ne aducem aminte cu bucurie de minunatele adunări care se făceau în biserică, de chemările înflăcărate ale dragostei, de lacrimile care însoțeau aceste chemări, de pocăința celor întorși la Dumnezeu, de curăția în care umblau și de râvna înflăcărată de a spune și altora cât bine le-a făcut Domnul Isus. Prin această Lucrare a venit primăvara duhovnicească în țara noastră. Cine va putea răspunde îndeajuns ce a însemnat și va însemna în viitor această Lucrare pentru poporul nostru, pentru Biserica noastră și pentru întreaga ortodoxie? Și cei ce vor veni după noi, vor citi și vor înțelege mai bine că prima condiție în a-L urma pe Domnul Isus este lepădarea de sine, urmată de credincioșie, ascultare și statornicie, că Oastea Domnului este un copil al Bisericii Ortodoxe și va rămâne luptând cu toată hotărârea și puterea pentru trăirea cea vie și înlăturarea păcatului.

În această carte vor fi poate și gânduri ce pentru unii vor părea că sunt străine de învățătura Bisericii Ortodoxe. Dar cel ce le-a scris nu este teolog, și aceste cugetări înșirate pe hârtie nu au trecut printr-un sinod bisericesc sau sfat frățesc pentru a fi dogmatizate, ele au curs și au curs, uneori lin și liniștit, alteori năvalnic, ca apa izvorului de munte, lovindu-se de stânci și pietre, făcându-și drum la vale. Au curs potrivit cu împrejurările prin care a trecut cel ce le-a scris. Fiind apăsat uneori, curgerea lor a fost suspin, geamăt, din care se vede dorința de a depăși cât mai repede această stare. Uneori apăsarea fiind mare, întunericul gros, urlete sinistre în jur, cel ce a scris s-a văzut slab, fără putere, fricos chiar, și atunci L-a chemat, L-a strigat, L-a privit și L-a așteptat pe Domnul și Izbăvitorul său, care nu a întârziat să-l izbăvească. Alteori, când totul era senin, când părtășia sfântă lăsa în suflet căldura aceea minunată, când lumina strălucea în raze de aur, când calea trecea printre crini, ce frumos se vede pomul frumos și în ce cuvinte se înalță mulțumirea și recunoștința lui.

Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos, slavă Ție! În veci să fii slăvit! Îți aduc aceste rânduri ce urmează și pe care le pun la picioarele Tale. Ele nu sunt un dar desăvârșit. Dar Ți le aduc cu bucuria cu care le-am primit, în clipele sfinte de dragoste ale îmbrățișării Tale. Tu întotdeauna mi-ai dat cu mult mai mult decât am gândit sau am cerut eu, dar eu n-am putut întotdeauna să primesc de la Tine tot ce-mi aduceai Tu. Și din marea bogăție de har pe care mi-ai adus-o, cu minunatele mărgăritare din Tine, eu nu am putut primi decât foarte puțin, puțin care ar fi sporit mult în viața mea dacă aș fi dat mai mult celor care aveau lipsă. De aceea mă plec smerit la sfintele-Ți picioare, cu rugăciunea, care este mai mult un suspin, cerând iertare pentru tot ce trebuia să primesc și nu am putut primi și pentru tot ce trebuia să dau și nu am dat, păgubindu-Te de rodul pe care trebuia să-l aduc.

Doamne, ajută-mi ca de aici înainte să pot primi tot ce-mi dai și să dau tot ce trebuie să dau acelora pe care mi i-ai rânduit Tu. Amin.