Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceţi.
A şti este una, - a face ce ştii şi cât ştii, este însă cu totul alta.
Ştiinţa este primul pas spre mântuire, dar faptele sunt tot drumul, până la ea.
Ştiinţa uneori îl îngâmfă pe om şi îl ameţeşte, însă credinţa împlinitoare cu fapta, îl înalţă făcându-l tot mai smerit, mai îndatorat şi mai bun.
Numai ea singură, ştiinţa, este totdeauna o gheaţă.
Ceea ce o topeşte şi o face apă dulce şi bună, este căldura faptelor.
Numai a şti binele, este adesea o osândă.
A-l face, este fericirea sufletului sănătos.
Dar decât a fi un ştiutor fără faptă, mai bine un făptuitor fără ştiinţă.
Căci o înfăptuire curată şi smerită a voii lui Dumnezeu, poate înlocui o cultură îngâmfată şi pretenţioasă, chiar biblică dacă ar fi ea.
Cunoştinţa, fie ea cât de lăudată, fără o trăire caldă a faptei bune, nu va avea niciodată un prea mare preţ. Poate dimpotrivă!
În Hristos însă, a face înseamnă mai întâi a şti. Căci cum să facă binele, unul care nu-l ştie mai întâi.
După cum Dumnezeu a început facerea lumii mai întâi prin lumină, tot aşa nici adevăratul credincios, nu va reuşi să facă vreodată ceva sănătos şi vrednic, dacă mai întâi nu va căuta a fi cum trebuie şi când trebuie făcut, ceea ce este nevoie să facă.
Nu poţi face binele decât dacă ştii binele, cum se face el.
Fiecare din noi deci suntem datori faţă de noi înşine, în primul rând, să ne dăm silinţa ca să ştim deosebi totdeauna care este voia lui Dumnezeu cea sfântă, plăcută şi desăvârşită.
Să ne dăm silinţa să putem pricepe toate dimensiunile pe care trebuie să se întindă lucrările noastre în slujba lui Hristos - şi lucrările lui Hristos în slujba noastră.
Şi să cunoaştem dragostea lui Hristos pentru noi, care întrece orice cuprindere, căci numai aşa putem ajunge plini de toată plinătatea dragostei noastre pentru Dumnezeu (Efes. 3, 18-19).
Ce minunat este sufletul acela care a ajuns cu Hristos pe locul cel mai înalt de unde se văd, luminoase şi înţelese, toate adevărurile.
Aceasta înseamnă să fi ajuns în Adevăr.
Căci Adevărul este: cunoaşterea înţeleaptă şi chibzuită a Binelui în sine însuşi.
Niciodată nu vei putea fi o călăuză bună pentru alţii spre Adevăr dacă mai întâi nu ai tu o cunoaştere clară a drumului pe care trebuie să mergi şi să îndrumi.
Un îndrumător îndrăzneţ, nu este chiar totdeauna de folos, dar unul înţelept da, este totdeauna necesar.
Fiindcă în înţelepciune este totdeauna şi îndrăzneală, dar în îndrăzneală nu-i întotdeauna şi înţelepciune.
Sunt vremi de mare binecuvântare pentru Lucrarea lui Hristos atunci când în fruntea ei se găsesc cât mai mulţi bărbaţi plini de Duhul Sfânt. Căci Duhul Sfânt este mai întâi Înţelepciune apoi Putere.
Este binecuvântată acea familie şi biserică ce are în mijlocul ei cât mai multe astfel de suflete care au strălucirea cunoştinţei, peste toate întinderile faptelor lor.
Acolo totul se aseamănă cu revărsarea soarelui peste un hotar de lanuri, ce se leagănă sub roduri.
Vai, însă acolo, unde se munceşte fără lumină.
Dar şi unde se luminează, fără muncă.
Unde se ştie, fără să se facă.
Şi unde se face, fără să se ştie.
Ferice este numai unde luminează Adevărul şi lucrează Dragostea.
Atotînţelept şi Atotputernic Dumnezeul nostru! Slavă Ţie!
Tu care ai făcut întâi Lumina, apoi Lucrarea, Te rugăm dăruieşte-ne şi nouă tuturor alor Tăi, priceperea prin care să putem lucra chibzuit şi ordonat, tot ce trebuie să facem în orice vreme şi în orice loc.
- Pentru orice pas Te rugăm să ne dai lumină curată şi statornică.
- Pentru orice loc, să ne dai cunoaştere,
şi pentru orice timp, să ne dai orientare.
Fiindcă numai ştiind cum trebuie să mergem, unde trebuie să ajungem şi cât trebuie să facem sau să vorbim, vom putea împlini voia Ta şi datoria noastră.
Tu nu lăsa Doamne Isuse niciodată Lucrarea Ta pe o mână nechibzuită şi pe o călăuzire neluminată.
Ci Tu care eşti Izvorul Înţelepciunii Puternice, dăruieşte-ne totdeauna călăuze pline de puterea înţelepciunii,
ca să ne înveţe să ştim cum să facem voia Ta, în forma cea mai frumoasă şi mai caldă,
şi dă-ne puterea de a face, aceea ce cunoaştem potrivit adevărului mântuitor.
Amin.
+
Chiar cea mai umilă casă poate fi-un cămin ceresc
dacă soţii cu credinţă şi iubindu-se muncesc.
+
Şcoala bunei-cuviinţe este casa părintească
iar învăţătorul mama, dacă ştie s-o sfinţească.
+
Cinstea şi cu Adevărul tot acelaşi lucru sunt
Adevărul este cinste, cinstea-i adevărul sfânt.