Dacă știți aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceți.
A ști este una, - a face ce știi și cât știi, este însă cu totul alta.
Știința este primul pas spre mântuire, dar faptele sunt tot drumul, până la ea.
Știința uneori îl îngâmfă pe om și îl amețește, însă credința împlinitoare cu fapta, îl înalță făcându-l tot mai smerit, mai îndatorat și mai bun.
Numai ea singură, știința, este totdeauna o gheață.
Ceea ce o topește și o face apă dulce și bună, este căldura faptelor.
Numai a ști binele, este adesea o osândă.
A-l face, este fericirea sufletului sănătos.
Dar decât a fi un știutor fără faptă, mai bine un făptuitor fără știință.
Căci o înfăptuire curată și smerită a voii lui Dumnezeu, poate înlocui o cultură îngâmfată și pretențioasă, chiar biblică dacă ar fi ea.
Cunoștința, fie ea cât de lăudată, fără o trăire caldă a faptei bune, nu va avea niciodată un prea mare preț. Poate dimpotrivă!
În Hristos însă, a face înseamnă mai întâi a ști. Căci cum să facă binele, unul care nu-l știe mai întâi.
După cum Dumnezeu a început facerea lumii mai întâi prin lumină, tot așa nici adevăratul credincios, nu va reuși să facă vreodată ceva sănătos și vrednic, dacă mai întâi nu va căuta a fi cum trebuie și când trebuie făcut, ceea ce este nevoie să facă.
Nu poți face binele decât dacă știi binele, cum se face el.
Fiecare din noi deci suntem datori față de noi înșine, în primul rând, să ne dăm silința ca să știm deosebi totdeauna care este voia lui Dumnezeu cea sfântă, plăcută și desăvârșită.
Să ne dăm silința să putem pricepe toate dimensiunile pe care trebuie să se întindă lucrările noastre în slujba lui Hristos - și lucrările lui Hristos în slujba noastră.
Și să cunoaștem dragostea lui Hristos pentru noi, care întrece orice cuprindere, căci numai așa putem ajunge plini de toată plinătatea dragostei noastre pentru Dumnezeu (Efes. 3, 18-19).
Ce minunat este sufletul acela care a ajuns cu Hristos pe locul cel mai înalt de unde se văd, luminoase și înțelese, toate adevărurile.
Aceasta înseamnă să fi ajuns în Adevăr.
Căci Adevărul este: cunoașterea înțeleaptă și chibzuită a Binelui în sine însuși.
Niciodată nu vei putea fi o călăuză bună pentru alții spre Adevăr dacă mai întâi nu ai tu o cunoaștere clară a drumului pe care trebuie să mergi și să îndrumi.
Un îndrumător îndrăzneț, nu este chiar totdeauna de folos, dar unul înțelept da, este totdeauna necesar.
Fiindcă în înțelepciune este totdeauna și îndrăzneală, dar în îndrăzneală nu-i întotdeauna și înțelepciune.
Sunt vremi de mare binecuvântare pentru Lucrarea lui Hristos atunci când în fruntea ei se găsesc cât mai mulți bărbați plini de Duhul Sfânt. Căci Duhul Sfânt este mai întâi Înțelepciune apoi Putere.
Este binecuvântată acea familie și biserică ce are în mijlocul ei cât mai multe astfel de suflete care au strălucirea cunoștinței, peste toate întinderile faptelor lor.
Acolo totul se aseamănă cu revărsarea soarelui peste un hotar de lanuri, ce se leagănă sub roduri.
Vai, însă acolo, unde se muncește fără lumină.
Dar și unde se luminează, fără muncă.
Unde se știe, fără să se facă.
Și unde se face, fără să se știe.
Ferice este numai unde luminează Adevărul și lucrează Dragostea.
Atotînțelept și Atotputernic Dumnezeul nostru! Slavă Ție!
Tu care ai făcut întâi Lumina, apoi Lucrarea, Te rugăm dăruiește-ne și nouă tuturor alor Tăi, priceperea prin care să putem lucra chibzuit și ordonat, tot ce trebuie să facem în orice vreme și în orice loc.
- Pentru orice pas Te rugăm să ne dai lumină curată și statornică.
- Pentru orice loc, să ne dai cunoaștere,
și pentru orice timp, să ne dai orientare.
Fiindcă numai știind cum trebuie să mergem, unde trebuie să ajungem și cât trebuie să facem sau să vorbim, vom putea împlini voia Ta și datoria noastră.
Tu nu lăsa Doamne Isuse niciodată Lucrarea Ta pe o mână nechibzuită și pe o călăuzire neluminată.
Ci Tu care ești Izvorul Înțelepciunii Puternice, dăruiește-ne totdeauna călăuze pline de puterea înțelepciunii,
ca să ne învețe să știm cum să facem voia Ta, în forma cea mai frumoasă și mai caldă,
și dă-ne puterea de a face, aceea ce cunoaștem potrivit adevărului mântuitor.
Amin.
+
Chiar cea mai umilă casă poate fi-un cămin ceresc
dacă soții cu credință și iubindu-se muncesc.
+
Școala bunei-cuviințe este casa părintească
iar învățătorul mama, dacă știe s-o sfințească.
+
Cinstea și cu Adevărul tot același lucru sunt
Adevărul este cinste, cinstea-i adevărul sfânt.