Datorii şi plăţi
Traian Dorz - Strălucirea Biruinței
1 - Cine spune: am plătit destul, mai plătească şi altul,
- acela este un om netrebnic şi nevrednic înaintea lui Dumnezeu.
Pentru că El niciodată n-a zis şi nu zice astfel faţă de noi.
2 - Cine se reazemă numai pe ceea ce a plătit tatăl său, sau fraţii săi, sau copilul său
- şi mândrindu-se cu acestea, nu mai caută el însuşi nu mai vrea să mai facă nimic pentru Dumnezeu,
dar se robeşte lumii şi firii pământeşti
- acela se înşală şi se pierde singur, fără nici o salvare.
3 - Familia acelui om se va mântui dacă este într-adevăr credincioasă până la sfârşit
- dar el se va pierde.
Se va mântui părintele său şi fratele său şi soţul său şi fiul său credincios
- dar fiul sau fratele sau soţul sau părintele nevrednic şi nestatornic - se va pierde.
Fiecare îşi va purta osânda (sau meritul) lui însuşi.
Neprihănirea celui neprihănit va fi (numai) peste el,
4 - Oricine se învârtoşează faţă de Dumnezeu fălindu-se doar cu meritele familiei sale, cu ale înaintaşilor săi, fără ca el să plătească ceva din datoria aceasta,
fălindu-se numai cu meritele din familia sa, care luptând, suferind şi străduindu-se, s-au făcut vrednici într-o oarecare măsură faţă de Domnul,
- dar el însuşi nu se smereşte şi nu luptă,
- acela să fie atent şi să ia seama ca să nu se prăbuşească fără a mai putea fi ridicat niciodată.
Pentru că prăbuşirea lui a şi început deja.
5 - Să luăm bine seama că nimeni nu va fi scutit niciodată de datoria sa personală faţă de Dumnezeu,
chiar dacă toţi ai lui ar fi sfinţi înaintea lui Dumnezeu.
Ba chiar cu atât mai mult!
6 - Cine a avut în familia sa un om sfânt acela este şi mai obligat să fie şi el astfel.
Numai un om nevrednic poate să se ridice îndărătnic în faţa Domnului şi să-I spună: noi Ţi-am dat destul!
Un astfel de om va pieri dintr-o dată şi pe totdeauna în nevrednicia sa.
7 - Cât vom trăi şi cât vom fi, fiecare dintre noi trebuie să ne considerăm ca o mare cinste şi ca un mare har, de a-L lăuda pe Dumnezeu şi de a-I putea sluji Lui. Aceasta este datoria veşnică.
Vai de noi care am ajuns să gândim că nu mai suntem datori să mai lăudăm pe Dumnezeu cu tot preţul vieţii noastre.
8 - Când începem să ne târguim cu Dumnezeu în ce priveşte datoria noastră,
- să ştim că slujba noastră cea bună a încetat,
atunci laudele noastre cele vrednice şi plăcute înaintea Lui - s-au stins.
Iar în viaţa şi în inima noastră încep să dea roade lăstarii înveninaţi ai vechii firi lumeşti, de care părea că scăpasem odată.
Iar pierderea noastră este ca şi sosită.
9 - Nu te rezema niciodată, - nici pe ce au făcut vreunii din cei apropiaţi ai tăi,
dar nici măcar pe ceea ce ai făcut tu până astăzi, oricât de mult ar fi aceasta, - când este vorba de datoriile tale faţă de Dumnezeul tău.
- Pentru că oricât de mult ai face, tu n-ai să poţi face niciodată decât doar ce erai dator să faci.
Şi fereşte-te chiar şi în inima ta să ridici vreun gând înaintea lui Dumnezeu pentru toate acestea,
căci în clipa aceea poţi pierde totul.
10 - Cu ce bucurie văd ochii credinciosului că Domnul Dumnezeu, Acela care a făcut cerurile şi pământul, marea şi tot ce este în ea,
Îşi ţine credincioşia şi statornicia făgăduinţelor Sale în veci,
făcând dreptate celor asupriţi
- chiar dacă cel asuprit este un necredincios iar cel asupritor un credincios al Său.
11 - Dumnezeu dă pâine celor flămânzi indiferent dacă gura flămândă Îi mulțumește sau Îl înjură.
Dumnezeu îi izbăvește pe cei robiți ori de câte lanțuri și depărtări ar fi ei ținuți...
Căci El e nespus de bun. Și la fel de puternic.
12 - Dumnezeu deschide ochii orbilor, oricât de puternic ar fi ei lipiţi sau legaţi...
Dumnezeu îi îndreaptă pe cei încovoiaţi, oricât de lung timp au umblat ei astfel
şi sub orice apăsare şi robie s-ar fi urâţit ei.
13 - Dumnezeu îi iubeşte pe cei neprihăniţi,
oricât de puţin pot ei ajunge, prin toate eforturile lor adesea zdrobitoare, la această stare de neprihănire.
Dumnezeu ocroteşte pe cei străini
cu atât mai mult cu cât bucuria primirii de oaspeţi ajunge tot mai rară,
şi uliţele tot mai pline de câini.
14 - Dumnezeu sprijineşte pe orfan şi pe văduvă, totdeauna,
dar mai ales atunci când cei apropiaţi îi uită
şi cei mai bogaţi îi nesocotesc...
15 - Dumnezeu răstoarnă calea celor răi în aşa fel că tot ce plănuiesc ei nimicitor,
se întoarce asupra celor credincioşi tocmai spre binele acestora.
Căci Domnul împărăţeşte în veci şi El are nu numai grija aceasta, dar şi puterea prin care s-o facă
- şi înţelepciunea prin care să o ştie.
16 - Cât de minunată este dragostea şi mila Domnului cu care lucrează El pentru cei încovoiaţi, îndreptându-i.
Când sufletele ajung încovoiate de îngrijorări, El le ridică uşurându-le umerii împovăraţi.
17 - Când credinciosul ajunge bolnav de vreun păcat ascuns, - Domnul îl vindecă prin lacrimi.
Când duhul împovărat de îndoieli nu mai poate merge drept, Domnul îl întăreşte să poată iarăşi.
Când picioarele se încovoaie şi mâinile obosesc, Domnul le înviorează cu întărire şi sănătate.
18 - Oricine merge odată la cei pierduţi, nu doreşte să mai meargă niciodată,
- dar Domnul nu-i părăseşte fiindcă El Şi-a vărsat Sângele Său pe Golgota pentru ei
- ci îi cheamă şi îi aşteaptă mereu, până când mai este o nădejde pentru toţi.
19 - Oricine încearcă odată să-i descovoaie pe nişte gârboviţi în păcate şi vede cât de cu neputinţă este aceasta, - oboseşte şi se depărtează curând.
Numai Domnul nu.
El încearcă şi încearcă până la moarte.
20 - Gârbovenia sufletească este nespus de urâtă şi mai greu de vindecat decât cea trupească.
Totuşi Domnul nu oboseşte iertând şi încercând să-i vindece.
O, Marele nostru Dumnezeu, Te rugăm vindecă prin minunile puterii Tale, pe toţi aceşti nevinovaţi de orice fel.
Amin.