Datorii și plăți
Traian Dorz - Strălucirea Biruinței
1 - Cine spune: am plătit destul, mai plătească și altul,
- acela este un om netrebnic și nevrednic înaintea lui Dumnezeu.
Pentru că El niciodată n-a zis și nu zice astfel față de noi.
2 - Cine se reazemă numai pe ceea ce a plătit tatăl său, sau frații săi, sau copilul său
- și mândrindu-se cu acestea, nu mai caută el însuși nu mai vrea să mai facă nimic pentru Dumnezeu,
dar se robește lumii și firii pământești
- acela se înșală și se pierde singur, fără nici o salvare.
3 - Familia acelui om se va mântui dacă este într-adevăr credincioasă până la sfârșit
- dar el se va pierde.
Se va mântui părintele său și fratele său și soțul său și fiul său credincios
- dar fiul sau fratele sau soțul sau părintele nevrednic și nestatornic - se va pierde.
Fiecare își va purta osânda (sau meritul) lui însuși.
Neprihănirea celui neprihănit va fi (numai) peste el,
4 - Oricine se învârtoșează față de Dumnezeu fălindu-se doar cu meritele familiei sale, cu ale înaintașilor săi, fără ca el să plătească ceva din datoria aceasta,
fălindu-se numai cu meritele din familia sa, care luptând, suferind și străduindu-se, s-au făcut vrednici într-o oarecare măsură față de Domnul,
- dar el însuși nu se smerește și nu luptă,
- acela să fie atent și să ia seama ca să nu se prăbușească fără a mai putea fi ridicat niciodată.
Pentru că prăbușirea lui a și început deja.
5 - Să luăm bine seama că nimeni nu va fi scutit niciodată de datoria sa personală față de Dumnezeu,
chiar dacă toți ai lui ar fi sfinți înaintea lui Dumnezeu.
Ba chiar cu atât mai mult!
6 - Cine a avut în familia sa un om sfânt acela este și mai obligat să fie și el astfel.
Numai un om nevrednic poate să se ridice îndărătnic în fața Domnului și să-I spună: noi Ți-am dat destul!
Un astfel de om va pieri dintr-o dată și pe totdeauna în nevrednicia sa.
7 - Cât vom trăi și cât vom fi, fiecare dintre noi trebuie să ne considerăm ca o mare cinste și ca un mare har, de a-L lăuda pe Dumnezeu și de a-I putea sluji Lui. Aceasta este datoria veșnică.
Vai de noi care am ajuns să gândim că nu mai suntem datori să mai lăudăm pe Dumnezeu cu tot prețul vieții noastre.
8 - Când începem să ne târguim cu Dumnezeu în ce privește datoria noastră,
- să știm că slujba noastră cea bună a încetat,
atunci laudele noastre cele vrednice și plăcute înaintea Lui - s-au stins.
Iar în viața și în inima noastră încep să dea roade lăstarii înveninați ai vechii firi lumești, de care părea că scăpasem odată.
Iar pierderea noastră este ca și sosită.
9 - Nu te rezema niciodată, - nici pe ce au făcut vreunii din cei apropiați ai tăi,
dar nici măcar pe ceea ce ai făcut tu până astăzi, oricât de mult ar fi aceasta, - când este vorba de datoriile tale față de Dumnezeul tău.
- Pentru că oricât de mult ai face, tu n-ai să poți face niciodată decât doar ce erai dator să faci.
Și ferește-te chiar și în inima ta să ridici vreun gând înaintea lui Dumnezeu pentru toate acestea,
căci în clipa aceea poți pierde totul.
10 - Cu ce bucurie văd ochii credinciosului că Domnul Dumnezeu, Acela care a făcut cerurile și pământul, marea și tot ce este în ea,
Își ține credincioșia și statornicia făgăduințelor Sale în veci,
făcând dreptate celor asupriți
- chiar dacă cel asuprit este un necredincios iar cel asupritor un credincios al Său.
11 - Dumnezeu dă pâine celor flămânzi indiferent dacă gura flămândă Îi mulțumește sau Îl înjură.
Dumnezeu îi izbăvește pe cei robiți ori de câte lanțuri și depărtări ar fi ei ținuți...
Căci El e nespus de bun. Și la fel de puternic.
12 - Dumnezeu deschide ochii orbilor, oricât de puternic ar fi ei lipiți sau legați...
Dumnezeu îi îndreaptă pe cei încovoiați, oricât de lung timp au umblat ei astfel
și sub orice apăsare și robie s-ar fi urâțit ei.
13 - Dumnezeu îi iubește pe cei neprihăniți,
oricât de puțin pot ei ajunge, prin toate eforturile lor adesea zdrobitoare, la această stare de neprihănire.
Dumnezeu ocrotește pe cei străini
cu atât mai mult cu cât bucuria primirii de oaspeți ajunge tot mai rară,
și ulițele tot mai pline de câini.
14 - Dumnezeu sprijinește pe orfan și pe văduvă, totdeauna,
dar mai ales atunci când cei apropiați îi uită
și cei mai bogați îi nesocotesc...
15 - Dumnezeu răstoarnă calea celor răi în așa fel că tot ce plănuiesc ei nimicitor,
se întoarce asupra celor credincioși tocmai spre binele acestora.
Căci Domnul împărățește în veci și El are nu numai grija aceasta, dar și puterea prin care s-o facă
- și înțelepciunea prin care să o știe.
16 - Cât de minunată este dragostea și mila Domnului cu care lucrează El pentru cei încovoiați, îndreptându-i.
Când sufletele ajung încovoiate de îngrijorări, El le ridică ușurându-le umerii împovărați.
17 - Când credinciosul ajunge bolnav de vreun păcat ascuns, - Domnul îl vindecă prin lacrimi.
Când duhul împovărat de îndoieli nu mai poate merge drept, Domnul îl întărește să poată iarăși.
Când picioarele se încovoaie și mâinile obosesc, Domnul le înviorează cu întărire și sănătate.
18 - Oricine merge odată la cei pierduți, nu dorește să mai meargă niciodată,
- dar Domnul nu-i părăsește fiindcă El Și-a vărsat Sângele Său pe Golgota pentru ei
- ci îi cheamă și îi așteaptă mereu, până când mai este o nădejde pentru toți.
19 - Oricine încearcă odată să-i descovoaie pe niște gârboviți în păcate și vede cât de cu neputință este aceasta, - obosește și se depărtează curând.
Numai Domnul nu.
El încearcă și încearcă până la moarte.
20 - Gârbovenia sufletească este nespus de urâtă și mai greu de vindecat decât cea trupească.
Totuși Domnul nu obosește iertând și încercând să-i vindece.
O, Marele nostru Dumnezeu, Te rugăm vindecă prin minunile puterii Tale, pe toți acești nevinovați de orice fel.
Amin.