Deșertăciune și slavă
Traian Dorz - Strălucirea Biruinței
1 - Ce curând s-au prăbușit în praf toate stăpânirile care au fost înălțate cu preț așa de uriaș de nevinovate vieți omenești!
Și ce zadarnice s-au dovedit toate aceste lupte mari, războaie sângeroase, munci istovitoare, plătite de atâta omenire, cu râuri de sânge, de sudoare și de lacrimi,
- numai pentru ambiția unui nebun,
sau a unui grup de nebuni, ambițioși și lacomi,
- care erau folosiți de diavolul pentru a neferici pământul!
2 - O, ce bine că astfel de împărății se nimicesc repede!
Ce bine că toată stăpânirea omului este scurtă și trecătoare!
Chiar și așa scurtă cum este, costă atât de mult și face atâta rău.
Dar dacă ar fi mai îndelungată!
3 - Slavă lui Dumnezeu pentru Împărăția Lui, care este atât de fericită și de trainică.
Slavă Lui pentru că de la început, Împărăția Lui durează și se întinde mereu.
Și că tot mai multe suflete vin și doresc să facă parte din fericita Împărăție a lui Hristos!
4 - Ori de câte ori un suflet se desprinde din întuneric și vine la lumină
Împărăția Domnului Isus și Oastea Domnului Isus, crește și se întărește.
Astfel în mijlocul omenirii,
și în mijlocul fiecărei împărății,
și în mijlocul vieții și a vremii,
- pe tot de-a lungul veacurilor și a neamurilor omenești,
- Împărăția lui Dumnezeu se întinde și în număr și în frumusețe.
5 - O, ce binecuvântată este stăpânirea acestei Împărății și ce fericite sunt roadele ei!...
În toată întinderea ei nu este și nu va fi în veci nici un asupritor și nici un asuprit.
Nu este și nu va fi nici un nedrept și nici un nedreptățit.
Nici un clevetitor și nici un clevetit,
nici un înșelător și nici un înșelat,
6 - Cât de minunată este și va fi această Împărăție a lui Dumnezeu
- oriunde se întinde ea și stăpânește,
fie peste un suflet,
fie peste o familie,
fie peste un neam!
7 - O, cât de mult ar trebui să muncim, să ne rugăm și să luptăm ca această Împărăție fericită să cuprindă toate inimile, toate casele și toate neamurile,
- cât mai curând și cât mai deplin,
- aducând deplina fericire a tuturora, prin supunerea și ascultarea tuturor de Singurul Împărat și Păstor Bun, Isus Hristos.
8 - Foametea este nu numai aceea când un om, sau un popor, nu are ce să mănânce nimic,
- ci este mai ales aceea când mănâncă, dar nu are, să se poată sătura, niciodată.
Are ce să mănânce, dar n-are atâta cât să se sature. Și ceea ce să-l sature,
ci se scoală de la masă totdeauna flămând.
Și se întoarce din librării flămând.
Și se întoarce de la biserică flămând.
9 - Când primește pâinea și hrana, dar cu o mână închisă - și noaptea se zvârcolește flămând în așternut.
Când găsește totdeauna numai câte ceva, dar niciodată ceea ce are nevoie,
și totdeauna suferă.
Când are, dar niciodată de toate și de-ajuns.
10 - Lăcomia sau lipsa celor ce nu le are, nu-i dau omului pace ca să se bucure nici de ceea ce are.
Atunci omul peste tot găsește ceva închis... Ori ușile, ori mâinile, ori inimile...
Abia atunci știm să prețuim cum se cuvine vremea când trăim fără griji, când avem de-ajuns.
Dar în zadar învățăm asta prea târziu.
11 - O, cu ce amărăciune ne aducem aminte în astfel de vremuri: ce bine era când Mâna lui Dumnezeu era deschisă față de noi.
Când Mâna lui Dumnezeu era deschisă peste lanurile noastre, dând vremuri roditoare.
Și era deschisă peste poporul nostru, dând vremuri de libertate și de pace.
Și era deschisă peste inimile noastre, dând duh de înțelegere, de unitate, de bucurie,
în același gând și duh peste toți frații,
peste toate hotarele noastre.
12 - Dar ne aducem aminte cu amărăciune și cât de puțin am înțeles noi oamenii
și am prețuit noi frații,
acele timpuri binecuvântate!
Căci deși Mâna lui Dumnezeu a fost deschisă în toate privințele spre noi, mâna noastră s-a închis față de El tot mai mult.
13 - Abia atunci când vin vremurile de foamete...
- de foamete după pâine, după pace, după Cuvântul Sfânt, după vremile dragostei armonioase,
- de foamete după tot ce este bun și care satură trebuințele ființei noastre.
Abia atunci gândim: ce bine era cândva, când totul era deschis și totul era îmbelșugat...
14 - Dar gândurile acestea le avem nu numai noi despre Domnul, ci le are și El despre noi...
Adu-ți aminte - zice Domnul - de unde ai căzut...
întoarce-te la faptele tale dintâi...
Aduceți-vă aminte de credința, de ascultarea, de râvna, de fericirea voastră de altădată... (Gal. 4, 12-15).
O, cu ce îndurerare pomenește Cuvântul Domnului despre aceste zile fericite,
acelora care și ei au avut cândva față de El și față de Lucrarea Lui, inimile și mâinile lor deschise.
Dar care acum nu mai sunt așa, căci o ispită și un ispititor le-a închis.
16 - O, sufletul meu și fiul meu, oare mâna ta și inima ta este acum deschisă față de Dumnezeu?
17 - Căci în măsura în care inima ta și mâna ta și ușa ta sunt deschise pentru aceste cerințe ale lui Dumnezeu,
- în măsura aceasta și Inima Domnului și Mâna Lui și Ușa Lui
- vor fi deschise pentru tine.
O, cât de încredințat trebuie să fii tu de lucrul acesta!
18 - Doar tu însuți ai văzut de atâtea ori că nici n-ai apucat tu bine să-ți deschizi mâna spre altul cu puțin
- până când Mâna lui Dumnezeu s-a deschis spre tine cu mult.
Dar de când mâna ta a început să se închidă cu zgârcenie, cu teamă sau cu răceală,
- au început să se împuțineze și binefacerile Domnului față de tine, binefaceri care te făceau să fii nu numai mai îndestulat înainte, dar și mai fericit.
19 - O, deschide-ți sufletul meu și fiul meu, tot mai larg și tu și mai binevoitor față de Domnul și față de toți ai Lui,
fără teamă și fără zgârcenie,
pentru ca să te bucuri și tu totdeauna din destul, de Mâna Lui cea darnică.
20 - Împlinirea legământului făcut lui Dumnezeu este o datorie care nu se sfârșește decât odată cu viața,
este o datorie sfântă și care trebuie plătită neîncetat,
- dar nu trebuie socotită ca achitată deplin decât când sufletul a trecut în veșnicie.
Ajută-ne Dumnezeul nostru așa.
Amin.