Deşertăciune şi slavă
Traian Dorz - Strălucirea Biruinței
1 - Ce curând s-au prăbuşit în praf toate stăpânirile care au fost înălţate cu preţ aşa de uriaş de nevinovate vieţi omeneşti!
Şi ce zadarnice s-au dovedit toate aceste lupte mari, războaie sângeroase, munci istovitoare, plătite de atâta omenire, cu râuri de sânge, de sudoare şi de lacrimi,
- numai pentru ambiţia unui nebun,
sau a unui grup de nebuni, ambiţioşi şi lacomi,
- care erau folosiţi de diavolul pentru a neferici pământul!
2 - O, ce bine că astfel de împărăţii se nimicesc repede!
Ce bine că toată stăpânirea omului este scurtă şi trecătoare!
Chiar şi aşa scurtă cum este, costă atât de mult şi face atâta rău.
Dar dacă ar fi mai îndelungată!
3 - Slavă lui Dumnezeu pentru Împărăţia Lui, care este atât de fericită şi de trainică.
Slavă Lui pentru că de la început, Împărăţia Lui durează şi se întinde mereu.
Şi că tot mai multe suflete vin şi doresc să facă parte din fericita Împărăţie a lui Hristos!
4 - Ori de câte ori un suflet se desprinde din întuneric şi vine la lumină
Împărăţia Domnului Isus şi Oastea Domnului Isus, creşte şi se întăreşte.
Astfel în mijlocul omenirii,
şi în mijlocul fiecărei împărăţii,
şi în mijlocul vieţii şi a vremii,
- pe tot de-a lungul veacurilor şi a neamurilor omeneşti,
- Împărăţia lui Dumnezeu se întinde şi în număr şi în frumuseţe.
5 - O, ce binecuvântată este stăpânirea acestei Împărăţii şi ce fericite sunt roadele ei!...
În toată întinderea ei nu este şi nu va fi în veci nici un asupritor şi nici un asuprit.
Nu este şi nu va fi nici un nedrept şi nici un nedreptăţit.
Nici un clevetitor şi nici un clevetit,
nici un înşelător şi nici un înşelat,
6 - Cât de minunată este şi va fi această Împărăţie a lui Dumnezeu
- oriunde se întinde ea şi stăpâneşte,
fie peste un suflet,
fie peste o familie,
fie peste un neam!
7 - O, cât de mult ar trebui să muncim, să ne rugăm şi să luptăm ca această Împărăţie fericită să cuprindă toate inimile, toate casele şi toate neamurile,
- cât mai curând şi cât mai deplin,
- aducând deplina fericire a tuturora, prin supunerea şi ascultarea tuturor de Singurul Împărat şi Păstor Bun, Isus Hristos.
8 - Foametea este nu numai aceea când un om, sau un popor, nu are ce să mănânce nimic,
- ci este mai ales aceea când mănâncă, dar nu are, să se poată sătura, niciodată.
Are ce să mănânce, dar n-are atâta cât să se sature. Şi ceea ce să-l sature,
ci se scoală de la masă totdeauna flămând.
Şi se întoarce din librării flămând.
Şi se întoarce de la biserică flămând.
9 - Când primeşte pâinea şi hrana, dar cu o mână închisă - şi noaptea se zvârcoleşte flămând în aşternut.
Când găseşte totdeauna numai câte ceva, dar niciodată ceea ce are nevoie,
şi totdeauna suferă.
Când are, dar niciodată de toate şi de-ajuns.
10 - Lăcomia sau lipsa celor ce nu le are, nu-i dau omului pace ca să se bucure nici de ceea ce are.
Atunci omul peste tot găseşte ceva închis... Ori uşile, ori mâinile, ori inimile...
Abia atunci ştim să preţuim cum se cuvine vremea când trăim fără griji, când avem de-ajuns.
Dar în zadar învăţăm asta prea târziu.
11 - O, cu ce amărăciune ne aducem aminte în astfel de vremuri: ce bine era când Mâna lui Dumnezeu era deschisă faţă de noi.
Când Mâna lui Dumnezeu era deschisă peste lanurile noastre, dând vremuri roditoare.
Şi era deschisă peste poporul nostru, dând vremuri de libertate şi de pace.
Şi era deschisă peste inimile noastre, dând duh de înţelegere, de unitate, de bucurie,
în acelaşi gând şi duh peste toţi fraţii,
peste toate hotarele noastre.
12 - Dar ne aducem aminte cu amărăciune şi cât de puţin am înţeles noi oamenii
şi am preţuit noi fraţii,
acele timpuri binecuvântate!
Căci deşi Mâna lui Dumnezeu a fost deschisă în toate privinţele spre noi, mâna noastră s-a închis faţă de El tot mai mult.
13 - Abia atunci când vin vremurile de foamete...
- de foamete după pâine, după pace, după Cuvântul Sfânt, după vremile dragostei armonioase,
- de foamete după tot ce este bun şi care satură trebuinţele fiinţei noastre.
Abia atunci gândim: ce bine era cândva, când totul era deschis şi totul era îmbelşugat...
14 - Dar gândurile acestea le avem nu numai noi despre Domnul, ci le are şi El despre noi...
Adu-ţi aminte - zice Domnul - de unde ai căzut...
întoarce-te la faptele tale dintâi...
Aduceţi-vă aminte de credinţa, de ascultarea, de râvna, de fericirea voastră de altădată... (Gal. 4, 12-15).
O, cu ce îndurerare pomeneşte Cuvântul Domnului despre aceste zile fericite,
acelora care şi ei au avut cândva faţă de El şi faţă de Lucrarea Lui, inimile şi mâinile lor deschise.
Dar care acum nu mai sunt aşa, căci o ispită şi un ispititor le-a închis.
16 - O, sufletul meu şi fiul meu, oare mâna ta şi inima ta este acum deschisă faţă de Dumnezeu?
17 - Căci în măsura în care inima ta şi mâna ta şi uşa ta sunt deschise pentru aceste cerinţe ale lui Dumnezeu,
- în măsura aceasta şi Inima Domnului şi Mâna Lui şi Uşa Lui
- vor fi deschise pentru tine.
O, cât de încredinţat trebuie să fii tu de lucrul acesta!
18 - Doar tu însuţi ai văzut de atâtea ori că nici n-ai apucat tu bine să-ţi deschizi mâna spre altul cu puţin
- până când Mâna lui Dumnezeu s-a deschis spre tine cu mult.
Dar de când mâna ta a început să se închidă cu zgârcenie, cu teamă sau cu răceală,
- au început să se împuţineze şi binefacerile Domnului faţă de tine, binefaceri care te făceau să fii nu numai mai îndestulat înainte, dar şi mai fericit.
19 - O, deschide-ţi sufletul meu şi fiul meu, tot mai larg şi tu şi mai binevoitor faţă de Domnul şi faţă de toţi ai Lui,
fără teamă şi fără zgârcenie,
pentru ca să te bucuri şi tu totdeauna din destul, de Mâna Lui cea darnică.
20 - Împlinirea legământului făcut lui Dumnezeu este o datorie care nu se sfârşeşte decât odată cu viaţa,
este o datorie sfântă şi care trebuie plătită neîncetat,
- dar nu trebuie socotită ca achitată deplin decât când sufletul a trecut în veşnicie.
Ajută-ne Dumnezeul nostru aşa.
Amin.