Depărtare...
Traian Dorz - Cântările Dintâi
Depărtare, depărtare,
leagăn trist de plâns şi jale
câte suflete n-ai strâns tu-n sugrumarea
ghearei tale!
Cine-ar măsura vreodată,
oare, chinul şi amarul
unui suflet, depărtare,
care ţi-a golit paharul?
Când am plâns şi eu odată singur, singurel în tine
când durerea doar pe Domnul L-am avut
să mi-o aline
când doar El mi-a fost Prieten
şi-a rămas să-mi însoţească
biata inimă zdrobită de trăirea cea lumească.
El mi-a mângâiat obrazul ars de buzele vânzării,
El mi-a vindecat adâncul rănilor îndurerării,
El şi numai El, prin lunga întristărilor pustie,
mi-a înviorat viaţa revărsându-i bucurie...
O, prin toată-amărăciunea, ce m-aş fi făcut eu oare
dacă n-ar fi fost cu mine El prin tine, depărtare,
ce m-aş fi făcut eu singur,
fără fraţi şi fără casă,
care inimă pe lume mi-ar mai fi zâmbit duioasă?
Unde-s sufletele care de-al meu suflet se legară
o, de ce le smulgi şi singur mă alungi
străin prin ţară?
Unde-i unica iubire ce mi-a dăruit un frate,
de ce-l iei şi-mi laşi în locu-i
trista ta singurătate?
- Dulce Domn al Bucuriei care nu laşi niciodată
nici o inimă zdrobită, nici o rană nelegată,
smulge-mi gândul de la lume
şi-mplineşte-mi-l de Tine
numai Tu să ai, întreagă, toată dragostea din mine.
Depărtare, depărtare, fie binecuvântată
sfâşierea ce-ai adus-o peste viaţa mea odată!
- Căci de n-ar fi fost furtuna
cum a fost îngrozitoare
n-aş fi avut vreodată Cerul
plin de-atâta sărbătoare.