Domnul Iisus ne caută cu dor

Slăvit să fie Domnul!

Citim din Cuvântul Domnului, din Evanghelia după Matei, din capitolul 9, începând cu versetul 35: „Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând orice fel de boală și orice fel de neputință care era în norod. Când a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite și risipite ca niște oi care n-au păstor. Atunci a zis ucenicilor Săi: (Mare este secerișul, dar puțini sunt lucrătorii! Rugați dar pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Lui»„.

Fraților și surorilor, ne găsim la o adunare de nuntă. Și este potrivit, cu acest prilej, să vorbim despre nuntă, despre căsnicie, despre viața de familie, de care este atât de mare nevoie, mai ales acum când sunt atâtea vânturi de învățături care aduc în familie tulburare, dezbinare; și atunci nu mai este bine. Dar considerăm ca, cu acest prilej așa de potrivit, să punem altceva înaintea acestor lucruri despre care am spus. Pentru că totdeauna trebuie să căutăm lucrurile cele mai însemnate, așa cum Domnul a spus când a vorbit despre mărgăritarul de mare preț, că cine găsește un mărgăritar de mare preț le vinde pe toate celelalte mărgăritare pe care el le are, care erau frumoase, bune, de valoare, dar nu erau de prețul celui pe care el l-a aflat. Și atunci pe toate le dă și ia mărgăritarul acela. Așa și noi, din Cuvântul lui Dumnezeu putem să scoatem învățături frumoase, minunate, care să ne înalțe sus sufletul, care pot să ne aducă lumină sau să ne îmbărbăteze, sau să ne mustre. Dar deasupra tuturor acestor lucruri, noi punem problema mântuirii sufletului nostru, pentru că aceasta este problema care trebuie pusă înaintea tuturora. Împăcarea noastră cu Dumnezeu, cunoașterea căii [care ne arată] cum putem să ne mântuim. Cum putem ajunge la Dumnezeu. Cum putem ajunge să fim iertați, să ajungem la viața veșnică.

Iată, am citit aici și Sfântul Matei spune că Domnul Iisus străbătea toate cetățile și toate satele. Dar pentru ce le străbătea El? Cine era El, Iisus? Găsim în Cuvântul lui Dumnezeu că încă din vechime, din Vechiul Testament, Dumnezeu a făgăduit că va trimite un Mântuitor care să-l izbăvească pe om.

Așa au trecut mii de ani. Și [așteptarea] asta uneori licărea mai puternic, alteori mai slab, după cum erau și împrejurările prin care treceau oamenii așteptând Mântuitorul, așteptând Izbăvitorul. Unii și-au legat nădejdea de acest Mântuitor că va aduce pe pământ o vreme bună, o împărăție pământească în care să fie bine de trăit și oamenii să aibă de toate. Însă au greșit în nădejdea lor, căci s-au hrănit cu nădejdi înșelătoare. Pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun decât aceasta. Viața aceasta, ori că o trăiești în belșug, ori în sărăcie, în libertate sau în strâmtorare, tot trece. Și te trezești la capătul ei... Cu ce te trezești, cu ce ai ajuns, cu ce te duci din viața aceasta?

Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume. Să vedem din însăși gura Domnului ce spune El despre Sine Însuși. Căci despre Domnul se vorbește în multe feluri; și se vorbește neadevărat, nu așa cum este El; și nu [se spune] pentru ce a venit El.

Dar e nevoie totdeauna să căutăm în Cuvântul lui Dumnezeu să vedem, pentru că aici este lumina, aici este învățătura, aici găsim răspuns la toate întrebările noastre, la toate nedumeririle noastre. De aceea trebuie să știm ce spune Domnul Iisus despre Sine însuși. Și iată ce spune El în Evanghelia după Luca, în capitolul 19, versetele 9 și 10: „Iisus a zis: «Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci și el este fiul lui Avraam. Pentru că Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut»„.

Deci, vedeți, pentru aceasta a venit Domnul Iisus, trimis de Tatăl, adus de dragostea Tatălui: ca să caute sufletele pierdute, ființele pierdute, zidirea lui Dumnezeu căzută în păcat, căzută în robia diavolului; pe care El a venit ca să o caute - și nu numai să o caute, dar avea și puterea aceasta ca să o mântuiască. Avea dragostea aceasta așa de mare, că S-a coborât până în țărnă, până în gunoi, ca să caute niște pierduți.

Dar ce înseamnă un suflet pierdut? Ce înseamnă un om pierdut? Tot în Cuvântul lui Dumnezeu găsim răspuns și la această întrebare. Și trebuie ca, cuvântul nostru să fie cât mai clar, cât mai limpede, cât mai pe înțelesul tuturora. Spunea Domnul Iisus odată (ca să putem înțelege ce înseamnă a fi pierdut): „Era un om care avea doi feciori. Feciorul cel mai mare era ascultător și harnic și asculta de tatăl său, și lucra la câmp, mă rog, în gospodăria lor. Dar fiul cel mai mic, din copilăria lui, datorită prieteniei cu alți copii care nu erau buni, care nu ascultau de părinți, și-a luat în sufletul lui neascultarea de părinți. Și odată cu creșterea trupului său a crescut și neascultarea, încât atunci când s-a văzut mai mărișor de-acum, fiind încă tânăr, ce-a spus? Pot să mă conduc eu. Soarta mea pot să mi-o iau în mâinile mele. De ce trebuie să ascult de părinți? De ce trebuie să nu fiu eu stăpân pe mine și pe dreptul meu? Și atunci se duce la tatăl său și-i spune... (vedeți câtă nerușinare!): „Tată, dă-mi partea mea de moștenire! Sunt capabil să mă conduc! Sunt capabil să conduc și eu! Nu trebuie să ascult de altul! Ci eu să-i am pe alții care să asculte de mine!”. Și Tatăl său i-a dat partea care i s-a cuvenit, pe care el imediat a schimbat-o în bani și a plecat. Unde a plecat? A plecat în altă țară, departe de tatăl său, departe de casa lor părintească. Și acolo tot ce a avut a cheltuit. În foarte puțin timp nu i-a mai rămas nimic din tot ce [a avut când] a plecat și s-a dus de la casa tatălui său. Și după ce a ajuns la lipsă nu a mai avut nici prieteni, nu a mai avut nici uși deschise și a ajuns la mare strâmtorare; flămând, gol, necăjit... A trebuit să se bage slugă la porci, la un stăpân rău, care nu-i dădea nici haine, nici mâncare măcar. Ar fi dorit să mănânce și el roșcove din acelea de care mâncau porcii, dar n-avea voie, căci stăpânul nu i-a dat voie. Și în strâmtorarea aceasta, în lipsa asta, și-a adus aminte de casa tatălui său, de dragostea părinților săi și a zis așa: „Câți argați ai tatălui meu au belșug de pâine și eu mor de foame aici Și a luat acea hotărâre: „Mă voi întoarce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta. Nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primește-mă dar ca pe unul din argații tai”.

Vedeți, dragii mei, dacă el n-ar fi ajuns la strâmtorarea aceasta, n-ar fi ajuns nici la gândurile astea. Dacă ar fi avut mereu bani în pungă, ar fi avut și pâine pe masă, și uși deschise, și prieteni. Așa că nu e de mirare că mulți dintre noi ajung la boală grea, la suferințe, la necaz greu. Atunci să știți că toate acestea nu sunt decât chemarea lui Dumnezeu, dragostea Lui, care s-a apropiat până la noi. Și pentru că inima noastră este așa de împietrită și de rea, Dumnezeu ne încearcă cu durerea, cu necazul, cu boala, cu lipsa și cu multe alte necazuri care năvălesc peste noi din toate părțile. Să nu le disprețuim, că este dragostea lui Dumnezeu, este chemarea Lui. După cum lipsa a fost salvarea fiului risipitor, tot așa pentru mulți suferința lor a fost starea prin care s-au întors la Dumnezeu. S-au întors și au venit acasă.

Ce bine este că a întâlnit și a găsit dragostea pe care a avut-o la început! Prin plecarea lui, tatăl său nu s-a schimbat. Casa lui din care a plecat nu și-a închis ușile pentru el. El le-a găsit deschise și a găsit aceeași iubire pe care a avut-o la început, înainte de a pleca din locul acela.

Dar s-a petrecut un lucru: fratele lui a fost nemulțumit pentru că tatăl său l-a primit cu cea mai mare bucurie. Pentru că tatăl imediat a poruncit ca hainele cele mai bune să i le aducă, să-l îmbrace, că era așa de zdrențuit și de murdar. A poruncit să-i pună inel în deget, care era dovada că el era fiul tatălui. Și a pregătit o masă mare, a chemat prieteni, vecini și le-a spus tuturor: „Veniți, bucurați-vă cu mine, că fiul meu pierdut a fost și s-a aflat! Mort a fost și a înviat!”. De aceea s-a supărat fiul cel mai mare. Dar tatăl său îi spune: „Și tu trebuie să te bucuri, pentru că acest frate al tău a fost mort și a înviat, a fost pierdut și s-a aflat”.

Deci vedeți ce înseamnă „pierdut” și „mort”? Când un copil pleacă de acasă, neascultător, el este ca și mort, ca și pierdut pentru familia lui. Când cineva se depărtează de Dumnezeu și ajunge la păcat, ajunge în stricăciune, el este mort! El este pierdut! Un astfel de suflet trebuie căutat.

Pentru aceste suflete a venit Domnul Iisus, ca să le caute și să le mântuiască. De aceea El străbătea toată Galilea. Pentru că acolo umbla El, în ținutul acela: în Galilea, prin Samaria și prin Iudea. Și i-a căutat pe cei pierduți. I-a căutat cu drag. I-a căutat cu atâta dragoste, cu atâta bunătate... Nu a ținut cont de împotrivirea care I se aducea. Nu a ținut cont nici de hulele care I se aduceau; de ocări, de batjocuri, nici chiar de încercările de a fi omorât. El căuta sufletele pierdute pentru care a venit, cum scrie în Vechiul Testament că El îi ridică pe unii din țărână, din gunoi. Până acolo S-a coborât.

Domnul Iisus nu este numai om. El este om de când S-a zămislit în Sfânta Fecioară Maria. Dar înainte de a Se zămisli, El era cu Tatăl. Și toate lucrurile au fost făcute prin El. Și nimic din ce a fost făcut nu a fost făcut fără de El. Și toate sunt pentru El. Iată, și noi suntem făcuți tot pentru El. Și El a venit ca să ne caute, să ne mântuiască, fiindcă are și puterea aceasta, dar are și îndurarea și dragostea de a ne mântui.

O, dragii mei care nu L-ați aflat pe Domnul, care nu L-ați primit! El însuși vă caută. Vă caută cu atâta dor, cu atâta dragoste... Vedeți sala aceasta aici. Așa era la început, când El a venit pe pământ și a început să umble din sat în sat. Pentru că nimeni nu a mai vorbit așa ca El până atunci. Au fost [și înainte de El] oameni trimiși de Dumnezeu, proorocii. Dar cuvântul lor era sabie care tăia adânc, pentru că era mare stricăciunea și păcatul. Și trebuia să mustre. Dar El a trecut peste toate acestea. Și cu atâta bunătate, cu atâta dragoste i-a căutat pe cei pierduți. Și de aceea mergea din sat în sat, pentru că cei pierduți se găsesc și în sate, și în orașe, și mari, și mici, și tineri, și bătrâni, și săraci, și bogați, și învățați, și mai puțin învățați. Sunt atâția care sunt pierduți, dar El a venit să-i caute și să-i mântuiască. Și nu numai să-i caute și să-i mântuiască. Ci El S-a dat pe Sine însuși ca preț de răscumpărare, ca să-i răscumpere și să-i aducă la Tatăl Ceresc, pentru că la Tatăl numai prin El putem ajunge.

Vedeți, așa era la început, când El a început să propovăduiască, la vârsta de 30 de ani. A început să vorbească întâi la apa Iordanului, mulțimii care se adunase să asculte predicile lui Ioan Botezătorul. Și când a început să vorbească El așa de dulce, așa de minunat, oamenii aceia, femeile, copiii aceia erau vrăjiți. Și când se întorceau acasă spuneau: „Am văzut pe unul... un tânăr, așa... Așa de minunat vorbea! Nimeni n-a mai vorbit așa ca omul acesta”. Chiar și cei ce erau trimiși ca să-L aresteze și să-L ducă înaintea celor mari S-au întors cu mâinile goale și au spus: „Nimeni nu a vorbit așa ca Omul acesta”. El vorbea cu dor, cu dragoste. Sufletul Lui era așa de însetat de sufletele noastre, pentru că ne vedea. Ați văzut cum spune: „Când a văzut noroadele necăjite, I-a fost milă de ele”

Știm acum din Cuvântul lui Dumnezeu că starea aceasta de necaz păcatul a adus-o în viața noastră și în viața societății. Păcatul este cel care descompune totul, desparte copil de părinți, soț de soție, frați, prieteni. Dar Lui I-a fost milă. El n-a zis: „Așa le trebuie, că n-au ascultat”. Domnului Iisus I-a fost milă; și dacă I-a fost milă, a căutat să-i strângă, să-i adune.

Dragii mei, atunci s-a făcut veste prin toate împrejurimile și veneau la el cu miile. Unii au lăsat coasa acolo pe ogor și s-au dus, mergând zile întregi după El, să-L asculte, să-L privească, să-L vadă. Când se uitau la El, la fața Lui, la ochii Lui, [vedeau că] din ei ieșea așa o lumină, o putere care le încălzea sufletul, le încălzea inima, îi aprindea și trezea în ei alte sentimente, alte gânduri, altă dragoste decât cea de până atunci. Când El vorbea, stăteau jos și nici nu mișcau nici unul, așa erau de fermecați. Așa de minunat era Domnul, așa de dulce, așa de frumos, așa de bun... O, cum n-am eu cuvinte să pot spune cum este Domnul! Dar lucrul acesta îl poate simți fiecare, dacă Îl primește pe Domnul. El însuși ne caută; El însuși vă caută pe toți.

Pentru aceasta a venit.

E așa de scurtă viața noastră, așa de repede trece vremea... Acum eram copil, acum sunt bătrân. Acum i-am văzut [pe unii] copii și acum îi văd cu copiii lor de mână. Nu știm când trece vremea! Nu știm, dar știm că se duce... și se duc oamenii din mijlocul nostru. Mor bătrâni, mor tineri și alții le iau locul. Spuneau oamenii înainte că era timp și de arat, și de semănat, și de tot era un timp. De la o lucrare până la altă era un timp și de odihnă. Acum nu mai este timp; acum se ară, acum se prășește, acum se cosește... Uneori încă nu-s cărați snopii și din nou iarăși se ară. Totul merge așa... parcă un puhoi le duce spre sfârșit, spre împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu cu toate lucrurile.

Și curând vine Domnul! Căci El S-a jertfit, Și-a dat viața ca preț de răscumpărare. S-a dus la Tatăl ca să mijlocească cu Jertfa Sa, cu Sângele Său, căci prin trupul Lui de carne, prin moarte, El ne-a împăcat cu Tatăl Ceresc, ne-a răscumpărat și noi suntem ai Lui. Dar suntem lângă El. Însă când El vine în viața noastră, ce schimbare minunată face El! Unii s-au străduit - cum a spus părintele - până toamna târziu și și-au mușcat limba ca să nu mai înjure, să nu mai spună rele. Dar dacă omul acela L-ar fi cunoscut pe Domnul Iisus și Domnul Iisus ar fi venit în viața Lui, nu era nevoie să-și muște limba, căci cu limba aceea trebuia să-L laude, să-L preamărească pe Dumnezeu. Când vine Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu și lucrător, el pătrunde în inima noastră, în conștiința noastră, înăuntrul nostru și desparte duhul de lume, de păcat, desparte sufletul nostru de păcat, de lume, de plăcerile veacului. Măduva și încheieturile le desparte, de unde vin poftele, și judecă gândurile și simțirea noastră și spune: „E rău gândul acesta”, și-l aruncă afară; „E rea simțirea aceasta”, și o scoate afară. Și ne dă alte gânduri, altă simțire, ne ridică într-o altă stare, ne duce într-o altă lume, într-o altă împărăție în care n-am intrat până atunci.

Deci, dragii mei, El însuși a păstrat pentru Sine această lucrare de a-i schimba pe oameni, de a-i preface, de a-i pune pe toți într-o stare după voia lui Dumnezeu. Așa cum vedeți în seara aceasta și veți vedea și mâine, și ați văzut și alte adunări în Corocăiești în anul acesta, așa era la început. Dar pe urmă, sute de ani n-a mai fost așa. Dar acum, pentru timpul din urmă, este scris în Evanghelie că Evanghelia va fi vestită pe tot pământul, la toate neamurile, la toată făptura, ca să slujească de mărturie. Unii, care vor crede, se vor mântui; iar pentru alții va fi de mărturie. Și de aceea l-a trimis Dumnezeu pe Părintele Iosif Trifa în țara noastră, în Biserica noastră strămoșească, preot, prooroc al vremurilor noastre, care a căutat, prin harul lui Dumnezeu, să lege iarăși firul [vieții de azi] cu viața creștină așa cum a fost la început. Și iarăși au început adunările, iarăși [a început] mulțimea să-L caute pe Domnul; iarăși rugăciunile, lacrimile, plânsul așa cum a fost la început. Și tot ce vedeți [aici] este un semn al timpului din urmă. Poate mâine, poate poimâine - noi nu știm - [se vor împlini]. Sunt lucruri mari, scrise, care [deja] s-au împlinit. [Și celelalte] se pot împlini în scurt timp și vine Domnul. Dar dacă noi nu L-am primit în viața aceasta în inima noastră și în casa noastră, nu ne primește nici El în Împărăția Sa. Domnul Iisus spune: „Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, Eu voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine”. Deci, vedeți, în viața aceasta, dacă auzim glasul Lui și-I deschidem inima, ușa casei noastre, cum a făcut Zacheu despre care am citit, El vine și cinează cu noi. Și apoi vine vremea când El ne ia în Împărăția Sa și cinăm noi cu El. Este o primire reciprocă. Însă dacă nu-L primim în viața aceasta, nu ne primește nici El în Împărăția Sa. Îl lepădăm, Îl alungăm? Ne alungă și El de la Fața Lui ca pe niște blestemați în focul cel veșnic, dacă noi Îl lepădăm și nu-L primim în viața aceasta.

Așa că, să nu ne înșelăm. Iisus ne iubește! Și ne iubește așa de mult, că a rânduit și rânduiește pentru noi clipe așa de minunate, așa de înălțătoare! Uitați-vă dumneavoastră, care ați venit poate pentru prima dată sau pentru a doua oară într-o astfel de adunare: câte griji aveți acasă: că trebuie să faceți asta... că trebuie să faceți aceea... Și vă gândiți ce să să faceți cu ani de zile înainte: „Trebuie să fac așa pentru fată...”, „Trebuie să fac așa pentru băiat...”. Și cum ați venit aici, parcă toate aceste gânduri au încetat, nu mai sunt. Parcă le-a luat cineva; a venit așa... un vânt cald, și le-a luat frumos. Domnul a făcut lucrarea aceasta! Că dacă este plin capul de astfel de gânduri, apoi nu mai poți asculta și Cuvântul lui Dumnezeu. Dar El a făcut ca să le înlăturați, să fiți liniștiți și cu sufletul și cu inima, și cu mintea, ca să putem primi Cuvântul lui Dumnezeu. Să-L putem primi pe Domnul, Care bate la ușa inimii noastre și Care vrea să intre, să ne aducă iertarea, viața veșnică și împăcarea cu Dumnezeu.

De-aceea străbătea Domnul toate satele, cetățile și locurile. Pentru ce? Pentru că El căuta sufletele Sale pierdute, ca să le mântuiască, așa cum a mers în casă la Zacheu, căruia i-a spus cuvântul acesta: „Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, pentru că și acesta este un fiu al lui Avraam”.

Știți cine era Zacheu? Spun istoricii că Zacheu era evreu de obârșie, dar el era în slujba romanilor. Și unii evrei dintr-aceștia, ca să nu aibă, mă rog, ură din partea celor din neamul lor, își schimbau numele, [împrumutând nume] grecești sau romane. Și Zacheu și-a schimbat numele cu unul grecesc tocmai ca să nu aibă necaz cu cei din neamul lui. Că Zacheu e nume grecesc, nu-i evreiesc. (...) Și astfel, cu slujba pe care o avut-o, el a făcut o mare avere. Avea o casă mare, avea bogăție de bani, de aur, dar n-avea pace în inimă, nici bucurie; pentru că nici averea, nici titlul, nici slava lumii nu poate aduce nici pacea, nici bucuria inimii. Și el le-a lăsat pe toate acelea și s-a dus să-L vadă pe Unul despre care a auzit că vorbește frumos, că face minuni și... că venea [atunci prin Ierihon]. Zacheu uită de toate acelea, de rangul lui, uită cine era el - om cu vază în Ierihon! - și, până la urmă, se suie într-un copac pe marginea străzii; ca să vedeți cât era de aprins dorul lui de a-L vedea pe Iisus! Dorea măcar să-l vadă. Și iată că dorința Lui, dorul lui i-a fost răsplătit cum nu se poate mai mult de Domnul, că a mers în casa lui. Și în casa în care intră Iisus, acolo intră mântuirea. Unde nu intră Iisus, acolo nu intră mântuirea.

Rămânem aici cu cuvântul nostru. Dar din tot ce au vorbit frații până acum, din tot ce se va vorbi încă în seara aceasta și mâine, să reținem măcar cuvântul acesta: Iisus ne iubește și vrea să ne mântuiască.

Și acum, dragii mei, vă comunicăm un alt lucru. Am nădăjduit mult că, cu ocazia acestei nunți, va fi printre noi și fratele Traian. Dar lucrurile nu au fost așa cum ne-am gândit mulți dintre noi. Ci au fost altfel. Dumnezeu Și-a adus aminte de nevoia sa. Și El știe de ce [fratele] n-a mai putut să vină. [Fiind] grav bolnav, a fost dus la spital și a fost operat. Acum merge spre bine. Dar el este cu noi. Duhul lui, dragostea lui sunt în mijlocul nostru. Și își unește și el rugăciunea și cântarea împreună cu noi. Și, cu ocazia acestei nunți, el a trimis o scrisoare pe care o s-o citesc, ca să o auziți toți. Pentru că e adresată tuturora.