Duminica a 4-a din post: Evanghelia cu vindecarea îndrăcitului

Acum duminică avem la rând Evanghelia cu un îndrăcit pe care l-a tămăduit Mântuitorul. Apostolii nu-l putuseră tămădui. Când a intrat Isus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat deoparte: Noi de ce n-am putut să scoatem duhul acesta? Acest soi de draci, le-a zis El, nu poate ieşi decât prin rugăciune şi post (Marcu 9, 28-29).

În legătură cu această Evanghelie, anii trecuţi am vorbit pe larg despre rugăciune în foaia Lumina Satelor nr. 11 din 1929 şi foaia Oastea Domnului nr. 11 din 1929.

Ca o întregire la acele învăţături, vom stărui şi acum să dăm unele învăţături despre darul şi puterea rugăciunii celei adevărate.

Din multele şi minunatele pilde de rugăciune adevărată, pe care ni le dă Biblia, vom aminti aici rugăciunea Anei.

Această Ană - soţia lui Elcana - neavând copii, o potrivnică a ei adeseori o înţepa cu vorba, din care pricină Ana se mâhnea şi plângea.

Ana a intrat cu durerea sufletului său în biserica din Siloam unde preotul Eli şedea pe scaun la pragul bisericii Domnului. Şi Ana se ruga Domnului cu sufletul amărât şi plângea! Ea a făcut o juruinţă şi a zis: Doamne, Dumnezeul oştirilor!

Dacă vei binevoi să cauţi spre întristarea roabei Tale, dacă-Ţi vei aduce aminte de mine şi nu vei uita pe roaba Ta, şi dacă vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi închina Domnului pentru toate zilele vieţii lui, şi brici nu va trece peste capul lui. Fiindcă ea stătea multă vreme în rugăciune înaintea Domnului, Eli se uita cu băgare de seamă la gura ei. Ana vorbea în inima ei, şi numai buzele şi le mişca, dar nu i se auzea glasul. Eli credea că este beată, şi i-a zis: Până când vei fi beată? Du-te de te trezeşte. Ana a răspuns: Nu, domnul meu, eu sunt o femeie care suferă în inima ei, şi n-am băut nici vin, nici băutură ameţitoare, ci îmi vărsam sufletul înaintea Domnului (1 Samuel 1, 10-15).

Îmi vărs sufletul înaintea Domnului - iată aceasta este rugăciunea cea adevărată. Aşa se ruga şi psalmistul David când striga din adâncul inimii sale.

Rugăciunea cea adevărată se revarsă din adâncul sufletului omenesc, aşa cum izvorul ţâşneşte din adâncul pământului.

Rugăciunea Anei era o rugăciune a inimii. Buzele ei - spune Biblia - abia se mişcau şi graiul i se stinsese, dar cu atât mai tare vorbea în inima ei. Rugăciunea nu trebuie să fie atât o larmă mare a gurii şi a buzelor, ci mai ales o aprindere, o grăire, o suspinare a inimii. Însă rugăciunea celor mai mulţi creştini este o rugăciune a buzelor, a gurii. Buzele se muncesc şi aleargă înainte, dar inima stă pe loc. Îndeosebi noi românii avem rugăciunea buzelor. Neamul acesta cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe de Mine - parcă apasă în special rugăciunile noastre.

Pe lângă aceasta, rugăciunea Anei mai avea şi o altă cerinţă a rugăciunii celei adevărate. Rugăciunea ei era în duh; avea darul şi revărsarea duhului. Eli zicea despre Ana că-i beată. Da! da! Ana era beată, numai cât beţia ei era beţia cea sfântă şi dulce pe care o face Duhul Sfânt. Ana se ruga în duh. Peste rugăciunea Anei se revărsase darul Duhului Sfânt cu atâta putere, încât lui Eli i se părea că-i beată.

Duhul Sfânt are şi El puterea de a îmbăta pe om. Când te rogi cu toată inima şi cu tot sufletul tău, simţeşti - ca Ana - cum te cuprinde şi te aprinde această beţie sfântă şi dulce ce te ridică, te înalţă, te curăţă, te înnoieşte şi te întăreşte. Eli nu înţelegea această beţie - aşa cum nu o înţeleg nici cei mai mulţi oameni de azi - şi îi venea să râdă de ea, aşa cu râdea mulţimea de apostoli când S-a pogorât Duhul Sfânt peste ei, zicând că sunt beţi de must.

Duhul Sfânt este Dascălul cel mare al rugăciunii. Rugăciunea cea adevărată se poate învăţa numai în şcoala Lui. Duhul Sfânt ne învaţă să ne rugăm nu numai din buze şi din cărţi, ci şi din prisosul nostru cel sufletesc.

O altă cerinţă a rugăciunilor noastre este să ne rugăm în Numele Domnului Isus. Această cerinţă ne-a lăsat-o Însuşi Mântuitorul. Adevărat, adevărat vă spun că, orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da (Ioan 16, 23).

Să ne rugăm în Numele lui Isus Cel Răstignit pentru noi şi păcatele noastre. Să cerem totul prin sângele Lui, să-L rugăm pe El să prezinte rugăciunile noastre în faţa Tatălui ceresc.

În privinţa aceasta, sf. Ambrozie ne-a lăsat o preafrumoasă asemănare. Nişte copilaşi au ieşit la câmp să culeagă flori pentru tatăl lor. Vreau să-i facă o bucurie, un dar. Însă copilaşii - în nepriceperea lor - alături de florile cele bune, culeg şi buruieni şi flori cu miros urât. Sosind acasă, mama ia florile din mâna lor, alege pe cele bune şi apoi le prezintă tatălui.

Aşa face şi Domnul Isus cu rugăciunile noastre. Noi suntem nişte copii nepricepuţi. Între florile rugăciunii noastre sunt şi unele rele. De multe ori, prin rugăciune, cerem lucruri care Îl supără pe Tatăl ceresc.

Domnul Isus distilează rugăciunile noastre. Alege florile cele bune şi le prezintă Tatălui nostru Cel ceresc.

În rugăciunile noastre trebuie să avem mijlocirea Golgotei şi aripile porumbelului sfânt; sângele Golgotei şi focul Duhului Sfânt. Când rugăciunea noastră cuprinde în sine aceste două mari daruri, ea este cu adevărat o putere ce mută şi munţii şi o armă nebiruită contra ispitelor şi ispititorului diavol.

În Evanghelia de duminică, rugăciunea este arătată ca un mijloc - ca singurul mijloc - pentru a-l alunga pe Satana şi ispitele lui. De un suflet care se roagă în duh şi putere - diavolul nu se poate apropia. Rugăciunea cea adevărată ne dă aripi sufleteşti cu care ne putem ridica în orice clipă spre cer, spre Dumnezeu.

Să nu uităm că diavolul, oricât de mişel ar fi el, el este tot numai un şarpe ce se târâie pe pământ. Câtă vreme noi avem şi folosim aripile rugăciunii, uşor ne putem apăra de el. Dar e rău când ne-am pierdut aripile. Un creştin ce nu se roagă este o pasăre ce şi-a pierdut aripile; iar cel ce nu se roagă cum trebuie, este o pasăre cu aripile stricate. Pe o astfel de pasăre ce nu poate zbura, repede o înfaşcă şarpele diavol cu ispitele lui.

Un creştin adevărat stă totdeauna cu aripile gata de zburat, gata de rugăciune. El se roagă în toată vremea şi în tot locul.

Ciocârlia se înalţă în soare şi în lumină cântând. Aşa e în firea ei, în sănătatea ei, în viaţa ei.

Aşa e şi creştinul cel adevărat. El simţeşte o lipsă, o plăcere sufletească să-şi desfacă mereu aripile rugăciunii şi să se înalţe cu ele spre cer, spre Dumnezeu...

Aşa te rogi tu?...

Duhule Sfinte şi de viaţă făcătorule! Tu eşti Învăţătorul nostru Cel mare pe care ni L-a lăsat Mântuitorul să ne înveţe cum trebuie să ne rugăm. Pune Duhule Sfinte căldură şi foc ceresc în rugăciunile noastre. De câte ori ne rugăm, dă-ne aripile Tale Preasfânt Porumbel ceresc şi ne umple Duhule Sfinte, de acea beţie dulce şi sfântă care ne dă putere să trăim în lume dar să nu fim din lume. Amin.

Iosif Trifa.