Duminica a 4-a din post: Evanghelia cu vindecarea îndrăcitului

Acum duminică avem la rând Evanghelia cu un îndrăcit pe care l-a tămăduit Mântuitorul. Apostolii nu-l putuseră tămădui. Când a intrat Isus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat deoparte: Noi de ce n-am putut să scoatem duhul acesta? Acest soi de draci, le-a zis El, nu poate ieși decât prin rugăciune și post (Marcu 9, 28-29).

În legătură cu această Evanghelie, anii trecuți am vorbit pe larg despre rugăciune în foaia Lumina Satelor nr. 11 din 1929 și foaia Oastea Domnului nr. 11 din 1929.

Ca o întregire la acele învățături, vom stărui și acum să dăm unele învățături despre darul și puterea rugăciunii celei adevărate.

Din multele și minunatele pilde de rugăciune adevărată, pe care ni le dă Biblia, vom aminti aici rugăciunea Anei.

Această Ană - soția lui Elcana - neavând copii, o potrivnică a ei adeseori o înțepa cu vorba, din care pricină Ana se mâhnea și plângea.

Ana a intrat cu durerea sufletului său în biserica din Siloam unde preotul Eli ședea pe scaun la pragul bisericii Domnului. Și Ana se ruga Domnului cu sufletul amărât și plângea! Ea a făcut o juruință și a zis: Doamne, Dumnezeul oștirilor!

Dacă vei binevoi să cauți spre întristarea roabei Tale, dacă-Ți vei aduce aminte de mine și nu vei uita pe roaba Ta, și dacă vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi închina Domnului pentru toate zilele vieții lui, și brici nu va trece peste capul lui. Fiindcă ea stătea multă vreme în rugăciune înaintea Domnului, Eli se uita cu băgare de seamă la gura ei. Ana vorbea în inima ei, și numai buzele și le mișca, dar nu i se auzea glasul. Eli credea că este beată, și i-a zis: Până când vei fi beată? Du-te de te trezește. Ana a răspuns: Nu, domnul meu, eu sunt o femeie care suferă în inima ei, și n-am băut nici vin, nici băutură amețitoare, ci îmi vărsam sufletul înaintea Domnului (1 Regi 1, 10-15).

Îmi vărs sufletul înaintea Domnului - iată aceasta este rugăciunea cea adevărată. Așa se ruga și psalmistul David când striga din adâncul inimii sale.

Rugăciunea cea adevărată se revarsă din adâncul sufletului omenesc, așa cum izvorul țâșnește din adâncul pământului.

Rugăciunea Anei era o rugăciune a inimii. Buzele ei - spune Biblia - abia se mișcau și graiul i se stinsese, dar cu atât mai tare vorbea în inima ei. Rugăciunea nu trebuie să fie atât o larmă mare a gurii și a buzelor, ci mai ales o aprindere, o grăire, o suspinare a inimii. Însă rugăciunea celor mai mulți creștini este o rugăciune a buzelor, a gurii. Buzele se muncesc și aleargă înainte, dar inima stă pe loc. Îndeosebi noi românii avem rugăciunea buzelor. Neamul acesta cu buzele Mă cinstește, dar cu inima este departe de Mine - parcă apasă în special rugăciunile noastre.

Pe lângă aceasta, rugăciunea Anei mai avea și o altă cerință a rugăciunii celei adevărate. Rugăciunea ei era în duh; avea darul și revărsarea duhului. Eli zicea despre Ana că-i beată. Da! da! Ana era beată, numai cât beția ei era beția cea sfântă și dulce pe care o face Duhul Sfânt. Ana se ruga în duh. Peste rugăciunea Anei se revărsase darul Duhului Sfânt cu atâta putere, încât lui Eli i se părea că-i beată.

Duhul Sfânt are și El puterea de a îmbăta pe om. Când te rogi cu toată inima și cu tot sufletul tău, simțești - ca Ana - cum te cuprinde și te aprinde această beție sfântă și dulce ce te ridică, te înalță, te curăță, te înnoiește și te întărește. Eli nu înțelegea această beție - așa cum nu o înțeleg nici cei mai mulți oameni de azi - și îi venea să râdă de ea, așa cu râdea mulțimea de apostoli când S-a pogorât Duhul Sfânt peste ei, zicând că sunt beți de must.

Duhul Sfânt este Dascălul cel mare al rugăciunii. Rugăciunea cea adevărată se poate învăța numai în școala Lui. Duhul Sfânt ne învață să ne rugăm nu numai din buze și din cărți, ci și din prisosul nostru cel sufletesc.

O altă cerință a rugăciunilor noastre este să ne rugăm în Numele Domnului Isus. Această cerință ne-a lăsat-o Însuși Mântuitorul. Adevărat, adevărat vă spun că, orice veți cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da (Ioan 16, 23).

Să ne rugăm în Numele lui Isus Cel Răstignit pentru noi și păcatele noastre. Să cerem totul prin sângele Lui, să-L rugăm pe El să prezinte rugăciunile noastre în fața Tatălui ceresc.

În privința aceasta, sf. Ambrozie ne-a lăsat o preafrumoasă asemănare. Niște copilași au ieșit la câmp să culeagă flori pentru tatăl lor. Vreau să-i facă o bucurie, un dar. Însă copilașii - în nepriceperea lor - alături de florile cele bune, culeg și buruieni și flori cu miros urât. Sosind acasă, mama ia florile din mâna lor, alege pe cele bune și apoi le prezintă tatălui.

Așa face și Domnul Isus cu rugăciunile noastre. Noi suntem niște copii nepricepuți. Între florile rugăciunii noastre sunt și unele rele. De multe ori, prin rugăciune, cerem lucruri care Îl supără pe Tatăl ceresc.

Domnul Isus distilează rugăciunile noastre. Alege florile cele bune și le prezintă Tatălui nostru Cel ceresc.

În rugăciunile noastre trebuie să avem mijlocirea Golgotei și aripile porumbelului sfânt; sângele Golgotei și focul Duhului Sfânt. Când rugăciunea noastră cuprinde în sine aceste două mari daruri, ea este cu adevărat o putere ce mută și munții și o armă nebiruită contra ispitelor și ispititorului diavol.

În Evanghelia de duminică, rugăciunea este arătată ca un mijloc - ca singurul mijloc - pentru a-l alunga pe Satana și ispitele lui. De un suflet care se roagă în duh și putere - diavolul nu se poate apropia. Rugăciunea cea adevărată ne dă aripi sufletești cu care ne putem ridica în orice clipă spre cer, spre Dumnezeu.

Să nu uităm că diavolul, oricât de mișel ar fi el, el este tot numai un șarpe ce se târâie pe pământ. Câtă vreme noi avem și folosim aripile rugăciunii, ușor ne putem apăra de el. Dar e rău când ne-am pierdut aripile. Un creștin ce nu se roagă este o pasăre ce și-a pierdut aripile; iar cel ce nu se roagă cum trebuie, este o pasăre cu aripile stricate. Pe o astfel de pasăre ce nu poate zbura, repede o înfașcă șarpele diavol cu ispitele lui.

Un creștin adevărat stă totdeauna cu aripile gata de zburat, gata de rugăciune. El se roagă în toată vremea și în tot locul.

Ciocârlia se înalță în soare și în lumină cântând. Așa e în firea ei, în sănătatea ei, în viața ei.

Așa e și creștinul cel adevărat. El simțește o lipsă, o plăcere sufletească să-și desfacă mereu aripile rugăciunii și să se înalțe cu ele spre cer, spre Dumnezeu...

Așa te rogi tu?...

Duhule Sfinte și de viață făcătorule! Tu ești Învățătorul nostru Cel mare pe care ni L-a lăsat Mântuitorul să ne învețe cum trebuie să ne rugăm. Pune Duhule Sfinte căldură și foc ceresc în rugăciunile noastre. De câte ori ne rugăm, dă-ne aripile Tale Preasfânt Porumbel ceresc și ne umple Duhule Sfinte, de acea beție dulce și sfântă care ne dă putere să trăim în lume dar să nu fim din lume. Amin.

Iosif Trifa.