Duminica a 5-a din marele post: despre căinţă

Suntem în săptămâna a 5-a a marelui post. Acum e timpul căinţei şi mărturisirii păcatelor. Mare taină este şi aceasta, dar, întocmai ca postul şi rugăciunea, şi taina aceasta e împreunată cu folos de mântuire sufletească numai când e făcută bine. În Lumina Satelor nr. 25 din anul 1929, am scris pe larg despre căinţa şi mărturisirea cea bună.

Ca o întregire la ce am spus atunci, dăm acum şi alte învăţături.

Biblia e plină cu multe şi mişcătoare pilde despre iertarea păcatelor prin căinţă şi mărturisire. Noi vom cerceta acum un singur loc: psalmul 50: Ai milă de mine, Dumnezeule în bunătatea Ta! După îndurarea Ta.

Până la sfârşitul veacurilor acest psalm va sta în faţa oamenilor ca doar cea mai mişcătoare pildă despre căinţa cea adevărată. Psalmul 50cuprinde în sine toate cerinţele căinţei şi mărturisirii celei adevărate.

Cunoaşteţi psalmul 50? Mă tem că nu prea bine. Acest psalm este în legătură cu o întâmplare din viaţa lui David. E în legătură cu un păcat pe care David l-a pus ca titlu în fruntea psalmului: Când a intrat David la femeia lui Urie. Psalmul 50a ieşit din păcatul lui David când a fost biruit de ispita desfrânării. David a păcătuit cu femeia lui Urie, l-a trimis pe Urie să fie omorât în război. Domnul a trimis la David pe Natan prorocul care i-a arătat nelegiuirea. David a căzut plângând în faţa Domnului şi a dobândit iertare. Din căinţa aceasta a ieşit psalmul 50. Chipul de alături arată întâmplarea aceasta. Alături se văd şi pedepsele ce l-au ajuns pe David pentru nelegiuirea lui (pierderea fiilor săi). Citiţi pe larg în Biblie la 2 Samuel 11, 1-27 şi 12, 1-14.

Căderea şi căinţa lui David sunt puse în faţa noastră cu multe învăţături.

Întâi, să ne gândim că David a fost alesul şi iubitul Domnului - şi totuşi ispita l-a biruit şi pe el într-o clipă de slăbire. Oricât de tare ai fi, fratele meu, în Domnul - nu te încrede, ci priveghează şi te roagă neîncetat, căci trupul este neputincios

(Matei 26, 41). Iar dacă ai căzut, nu te lăsa târât mai departe, ci degrab aleargă la harul căinţei. Căderea lui David - zice sf. Ioan Gură de Aur - trebuie să se facă nouă pricină de ridicare. Acest viteaz bărbat s-a rănit, a căzut şi s-a sculat, ca tu din amândouă să câştigi: şi din căderea lui şi din scularea lui. Stricarea de corabie a dreptului se face liman de scăpare a păcătosului.

Căderea lui David ne arată apoi, în chip grăitor, cum lucrează păcatul. Ispita a deschis uşa încet, pe nesimţite. David a văzut pe femeia lui Urie scăldându-se. Dar pe uşa aceasta - zice sf. Ioan Gură de Aur - îndată a dat năvală păcatul ca un urs grozav şi înfricoşat. David n-a rezistat ispitei. A păcătuit, şi păcatul sapă mai departe.

David încearcă în toate chipurile să ascundă păcatul. Merge din rău în mai rău şi nu se opreşte până la uciderea - indirectă - a lui Urie.

Aşa e ispita şi păcatul. Dacă îi deschidem numai puţin uşa, dă năvală asupra noastră. Ne biruie şi ne duce în galop pe calea pierzării.

Iată, aceasta este calea căderii pe care ne-o arată Biblia prin pilda lui David. Ne-o arată să ne înfricoşăm şi să ne ferim de ea.

David ajunsese departe în calea pierzării. Din calea aceasta l-a oprit chemarea lui Dumnezeu. Prorocul Natan îi arată păcatul şi îl mustră pentru păcat.

Şi ce face David în faţa acestei telegrame cereşti? Face ceea ce trebuie să facem şi noi când ne-a biruit ispita şi păcatul. David îşi apleacă capul în semn de căinţă şi de recunoaştere a păcatului. David ar fi putut încerca să se apere în faţa lui Natan. Ar fi putut să facă pe avocatul... să zică: da, am greşit, dar greşeala mea e scuzabilă, căci eu sunt rege şi trebuia cu orice preţ să apăr prestigiul coroanei! Pentru o femeie nu mă puteam discredita în faţa ţării şi a poporului... A trebuit să-l trimit pe Urie la moarte ca să ocolesc izbucnirea unui scandal la curtea regală.

Dar David n-a făcut aşa. Nici măcar un singur cuvânt n-a rostit pentru apărarea sa, ci şi-a plecat capul strigând: fărădelegea mea o cunosc şi păcatul meu stă pururi înaintea mea...

Fărădelegea mea o cunosc - iată aceasta este cea dintâi şi cea mai mare condiţie a căinţei celei adevărate: cunoaşterea şi recunoaşterea sinceră a păcatului.

Mulţi însă, foarte mulţi greşesc tocmai în punctul acesta. În scaunul mărturisirii, atâţia şi atâţia fac pe avocaţii şi apărătorii lor, în loc să facă pe David plângătorul. Pocăinţa este o cumpănă care nu se apleacă spre iertarea păcatelor, până nu punem în ea prima greutate: recunoaşterea şi mărturisirea sinceră a păcatelor.

Pocăinţa - zice sf. Ioan Gură de Aur - tocmeală şi schimb este. Este o tocmeală între om şi Dumnezeu. Dă Dumnezeu, dă şi cel ce se mântuieşte. Ce dai, o Davide, ca să te mântuieşti? Că fărădelegea mea o cunosc!... Atâta dai? - destul Îmi este Mie şi atât. Lacrimi şi mărturisire dă David, iertare dă Dumnezeu.

Pocăinţa este o doctorie în care şi omul trebuie să pună ceva: lacrimile lui.

Dumnezeu miluieşte - zice sf. Ioan Gură de Aur - dar nu prost miluieşte, că zice: dă şi tu ceva! Întinde şi tu mâna! Nu pentru că am trebuinţă de tine, ci pentru că voiesc să aduci şi tu ceva la mântuirea ta. Pocăinţă şi lacrimi dă-Mi - celelalte le dă iubirea Mea de oameni!

În pilda lui David mai este apoi şi o altă cerinţă a căinţei. Îndată după săvârşirea păcatului, David căuta în tot chipul să ascundă păcatul. Îi era ruşine de el şi căuta să-l ascundă. Dar îndată ce a intrat în baia pocăinţei, lucrurile se schimbă. David nu-şi mai ascunde păcatul. Îl strigă de pe acoperişul casei. Îl pune în psalm şi îl cântă plângând pe toate drumurile. Din păcatul său, din căinţa pentru păcat, David face o mărturisire pentru toate vremile şi toate neamurile.

Semnul că cineva a intrat cu adevărat în harul pocăinţei este tocmai acesta, când începe a-şi mărturisi fără ruşine trecutul său şi păcatele sale.

Un frate preot îmi dădea să înţeleg că prea exagerez cu mărturisirile mele personale că şi eu mă distram odinioară pe la cârciumi şi răsfoiam biblia diavolului (cărţile de joc). Dar o astfel de exagerare este în firea şi porunca întoarcerii la Dumnezeu. Intrat în harul pocăinţei, mărturisirea păcatelor cere glas şi capătă glas întocmai ca exagerările lui David când spunea plângând la toată lumea că a intrat la femeia lui Urie. Mărturisirile ce le fac ostaşii şi în public, în adunări - de care se scandalizează creştinii cei mulţi - sunt cele mai grăitoare dovezi despre întoarcerea lor la Dumnezeu.

Creştinii de azi se ruşinează de păcat. Umblă cât mai mult să-şi ascundă păcatele. Ce mult a săpat diavolul vicleanul şi aici! Se cuprinde cineva - zice sf. Ioan Gură de Aur - de pofta cumplită către o desfrânată de obşte arătată, merge după ea ca un orb, intră fără ruşine în lăcaşul ei şi face păcatul. Iese de acolo după săvârşirea păcatului şi se ruşinează să se pocăiască. Ticălosule, când te împreunai cu desfrânata, nu te ruşinezi; iar când vii să te pocăieşti, atunci te ruşinezi? Păcatul îl face şi nu se ruşinează, dar de cuvânt se ruşinează. Al diavolului este vicleşugul acesta. La păcat nu-l lasă pe el să se ruşineze, căci ştie că de se va ruşina, fuge de păcat, dar la pocăinţă îl face pe el de se ruşinează, pentru că ştie că ruşinându-se, nu se pocăieşte. Două rele face diavolul: şi la păcat trage şi pocăinţa o opreşte. Pocăinţei îi dă ruşine, iar păcatului îndrăzneală!

O altă cerinţă a căinţei sunt lacrimile. Căinţa trebuie să stropească cu lacrimi păcatele noastre. De trei ori s-a lepădat ap. Petru de Domnul, dar a fost iertat după ce s-a căit şi a plâns amar - al doilea botez prin lacrimi din ochi făcând, cum zice sf. Ioan Gură de Aur.

Vieţile Sfinţilor istorisesc despre un mare păcătos care a cerut de la un pustnic un leac pentru iertarea păcatelor.

- Du-te dragul meu - i-a zis pustnicul - şi caută până vei afla o apă ce curge în sus. Spală-ţi ochii cu apa aceea şi îndată vei fi iertat.

După o zadarnică cercetare, păcătosul s-a întors plângând de întristare că n-a aflat această apă a iertării.

- O dragul meu - i-a răspuns pustnicul - iată apa aceasta este în ochii tăi!

Lacrimile pentru păcate sunt apa cea minunată, apa iertării, care curge în sus către cer, către Dumnezeu.

Căinţa mai are apoi şi o altă cerinţă care deschide uşa mântuirii. Păcatele trebuie să le stropim nu numai cu lacrimile noastre, ci şi cu sângele Domnului. Căinţa cea adevărată ne duce la picioarele Crucii; ne duce la izvorul cel mare al iertării: la Crucea şi Jertfa Scumpului nostru Mântuitor. A te căi înseamnă a cădea plângând în braţele Crucii.

Puterea căinţei şi mărturisirii stă în încopcierea ce ne-o facem cu izvorul iertării şi puterii: cu Isus Mântuitorul şi un început de viaţă nouă cu El.

Fără legătura aceasta, am pierdut puterea mărturisirii: ne spovedim regulat şi păcătuim regulat.

Mărturisirea nu e numai o descărcare şi încărcare de păcate, ci o rupere statornică cu păcatele. Şi mărturisirea poate ajunge o taină goală - ca şi postul şi rugăciunea - dacă în ea nu se află căinţă, lacrimi şi Golgota. De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de un om care trecând într-un post cu carul pe lângă casa mea, şi-a zis: hai să mă bag şi pe la popa să mă spovedesc... că pe la biserică n-am răgaz să mai merg. Preţuia ceva o astfel de mărturisire?

Mărturisirea este - trebuie să fie - o zguduire sufletească, un cutremur sufletesc care pune hotar nou, care face un început de viaţă nouă.

Ajută-ne Doamne să putem face o astfel de mărturisire!

Iosif Trifa.