Duminica a 5-a din marele post: despre căință

Suntem în săptămâna a 5-a a marelui post. Acum e timpul căinței și mărturisirii păcatelor. Mare taină este și aceasta, dar, întocmai ca postul și rugăciunea, și taina aceasta e împreunată cu folos de mântuire sufletească numai când e făcută bine. În Lumina Satelor nr. 25 din anul 1929, am scris pe larg despre căința și mărturisirea cea bună.

Ca o întregire la ce am spus atunci, dăm acum și alte învățături.

Biblia e plină cu multe și mișcătoare pilde despre iertarea păcatelor prin căință și mărturisire. Noi vom cerceta acum un singur loc: psalmul 50: Ai milă de mine, Dumnezeule în bunătatea Ta! După îndurarea Ta.

Până la sfârșitul veacurilor acest psalm va sta în fața oamenilor ca doar cea mai mișcătoare pildă despre căința cea adevărată. Psalmul 50cuprinde în sine toate cerințele căinței și mărturisirii celei adevărate.

Cunoașteți psalmul 50? Mă tem că nu prea bine. Acest psalm este în legătură cu o întâmplare din viața lui David. E în legătură cu un păcat pe care David l-a pus ca titlu în fruntea psalmului: Când a intrat David la femeia lui Urie. Psalmul 50a ieșit din păcatul lui David când a fost biruit de ispita desfrânării. David a păcătuit cu femeia lui Urie, l-a trimis pe Urie să fie omorât în război. Domnul a trimis la David pe Natan prorocul care i-a arătat nelegiuirea. David a căzut plângând în fața Domnului și a dobândit iertare. Din căința aceasta a ieșit psalmul 50. Chipul de alături arată întâmplarea aceasta. Alături se văd și pedepsele ce l-au ajuns pe David pentru nelegiuirea lui (pierderea fiilor săi). Citiți pe larg în Biblie la 2 Regi 11, 1-27 și 2 Regi 12, 1-14.

Căderea și căința lui David sunt puse în fața noastră cu multe învățături.

Întâi, să ne gândim că David a fost alesul și iubitul Domnului - și totuși ispita l-a biruit și pe el într-o clipă de slăbire. Oricât de tare ai fi, fratele meu, în Domnul - nu te încrede, ci priveghează și te roagă neîncetat, căci trupul este neputincios

(Matei 26, 41). Iar dacă ai căzut, nu te lăsa târât mai departe, ci degrab aleargă la harul căinței. Căderea lui David - zice sf. Ioan Gură de Aur - trebuie să se facă nouă pricină de ridicare. Acest viteaz bărbat s-a rănit, a căzut și s-a sculat, ca tu din amândouă să câștigi: și din căderea lui și din scularea lui. Stricarea de corabie a dreptului se face liman de scăpare a păcătosului.

Căderea lui David ne arată apoi, în chip grăitor, cum lucrează păcatul. Ispita a deschis ușa încet, pe nesimțite. David a văzut pe femeia lui Urie scăldându-se. Dar pe ușa aceasta - zice sf. Ioan Gură de Aur - îndată a dat năvală păcatul ca un urs grozav și înfricoșat. David n-a rezistat ispitei. A păcătuit, și păcatul sapă mai departe.

David încearcă în toate chipurile să ascundă păcatul. Merge din rău în mai rău și nu se oprește până la uciderea - indirectă - a lui Urie.

Așa e ispita și păcatul. Dacă îi deschidem numai puțin ușa, dă năvală asupra noastră. Ne biruie și ne duce în galop pe calea pierzării.

Iată, aceasta este calea căderii pe care ne-o arată Biblia prin pilda lui David. Ne-o arată să ne înfricoșăm și să ne ferim de ea.

David ajunsese departe în calea pierzării. Din calea aceasta l-a oprit chemarea lui Dumnezeu. Prorocul Natan îi arată păcatul și îl mustră pentru păcat.

Și ce face David în fața acestei telegrame cerești? Face ceea ce trebuie să facem și noi când ne-a biruit ispita și păcatul. David își apleacă capul în semn de căință și de recunoaștere a păcatului. David ar fi putut încerca să se apere în fața lui Natan. Ar fi putut să facă pe avocatul... să zică: da, am greșit, dar greșeala mea e scuzabilă, căci eu sunt rege și trebuia cu orice preț să apăr prestigiul coroanei! Pentru o femeie nu mă puteam discredita în fața țării și a poporului... A trebuit să-l trimit pe Urie la moarte ca să ocolesc izbucnirea unui scandal la curtea regală.

Dar David n-a făcut așa. Nici măcar un singur cuvânt n-a rostit pentru apărarea sa, ci și-a plecat capul strigând: fărădelegea mea o cunosc și păcatul meu stă pururi înaintea mea...

Fărădelegea mea o cunosc - iată aceasta este cea dintâi și cea mai mare condiție a căinței celei adevărate: cunoașterea și recunoașterea sinceră a păcatului.

Mulți însă, foarte mulți greșesc tocmai în punctul acesta. În scaunul mărturisirii, atâția și atâția fac pe avocații și apărătorii lor, în loc să facă pe David plângătorul. Pocăința este o cumpănă care nu se apleacă spre iertarea păcatelor, până nu punem în ea prima greutate: recunoașterea și mărturisirea sinceră a păcatelor.

Pocăința - zice sf. Ioan Gură de Aur - tocmeală și schimb este. Este o tocmeală între om și Dumnezeu. Dă Dumnezeu, dă și cel ce se mântuiește. Ce dai, o Davide, ca să te mântuiești? Că fărădelegea mea o cunosc!... Atâta dai? - destul Îmi este Mie și atât. Lacrimi și mărturisire dă David, iertare dă Dumnezeu.

Pocăința este o doctorie în care și omul trebuie să pună ceva: lacrimile lui.

Dumnezeu miluiește - zice sf. Ioan Gură de Aur - dar nu prost miluiește, că zice: dă și tu ceva! Întinde și tu mâna! Nu pentru că am trebuință de tine, ci pentru că voiesc să aduci și tu ceva la mântuirea ta. Pocăință și lacrimi dă-Mi - celelalte le dă iubirea Mea de oameni!

În pilda lui David mai este apoi și o altă cerință a căinței. Îndată după săvârșirea păcatului, David căuta în tot chipul să ascundă păcatul. Îi era rușine de el și căuta să-l ascundă. Dar îndată ce a intrat în baia pocăinței, lucrurile se schimbă. David nu-și mai ascunde păcatul. Îl strigă de pe acoperișul casei. Îl pune în psalm și îl cântă plângând pe toate drumurile. Din păcatul său, din căința pentru păcat, David face o mărturisire pentru toate vremile și toate neamurile.

Semnul că cineva a intrat cu adevărat în harul pocăinței este tocmai acesta, când începe a-și mărturisi fără rușine trecutul său și păcatele sale.

Un frate preot îmi dădea să înțeleg că prea exagerez cu mărturisirile mele personale că și eu mă distram odinioară pe la cârciumi și răsfoiam biblia diavolului (cărțile de joc). Dar o astfel de exagerare este în firea și porunca întoarcerii la Dumnezeu. Intrat în harul pocăinței, mărturisirea păcatelor cere glas și capătă glas întocmai ca exagerările lui David când spunea plângând la toată lumea că a intrat la femeia lui Urie. Mărturisirile ce le fac ostașii și în public, în adunări - de care se scandalizează creștinii cei mulți - sunt cele mai grăitoare dovezi despre întoarcerea lor la Dumnezeu.

Creștinii de azi se rușinează de păcat. Umblă cât mai mult să-și ascundă păcatele. Ce mult a săpat diavolul vicleanul și aici! Se cuprinde cineva - zice sf. Ioan Gură de Aur - de pofta cumplită către o desfrânată de obște arătată, merge după ea ca un orb, intră fără rușine în lăcașul ei și face păcatul. Iese de acolo după săvârșirea păcatului și se rușinează să se pocăiască. Ticălosule, când te împreunai cu desfrânata, nu te rușinezi; iar când vii să te pocăiești, atunci te rușinezi? Păcatul îl face și nu se rușinează, dar de cuvânt se rușinează. Al diavolului este vicleșugul acesta. La păcat nu-l lasă pe el să se rușineze, căci știe că de se va rușina, fuge de păcat, dar la pocăință îl face pe el de se rușinează, pentru că știe că rușinându-se, nu se pocăiește. Două rele face diavolul: și la păcat trage și pocăința o oprește. Pocăinței îi dă rușine, iar păcatului îndrăzneală!

O altă cerință a căinței sunt lacrimile. Căința trebuie să stropească cu lacrimi păcatele noastre. De trei ori s-a lepădat ap. Petru de Domnul, dar a fost iertat după ce s-a căit și a plâns amar - al doilea botez prin lacrimi din ochi făcând, cum zice sf. Ioan Gură de Aur.

Viețile Sfinților istorisesc despre un mare păcătos care a cerut de la un pustnic un leac pentru iertarea păcatelor.

- Du-te dragul meu - i-a zis pustnicul - și caută până vei afla o apă ce curge în sus. Spală-ți ochii cu apa aceea și îndată vei fi iertat.

După o zadarnică cercetare, păcătosul s-a întors plângând de întristare că n-a aflat această apă a iertării.

- O dragul meu - i-a răspuns pustnicul - iată apa aceasta este în ochii tăi!

Lacrimile pentru păcate sunt apa cea minunată, apa iertării, care curge în sus către cer, către Dumnezeu.

Căința mai are apoi și o altă cerință care deschide ușa mântuirii. Păcatele trebuie să le stropim nu numai cu lacrimile noastre, ci și cu sângele Domnului. Căința cea adevărată ne duce la picioarele Crucii; ne duce la izvorul cel mare al iertării: la Crucea și Jertfa Scumpului nostru Mântuitor. A te căi înseamnă a cădea plângând în brațele Crucii.

Puterea căinței și mărturisirii stă în încopcierea ce ne-o facem cu izvorul iertării și puterii: cu Isus Mântuitorul și un început de viață nouă cu El.

Fără legătura aceasta, am pierdut puterea mărturisirii: ne spovedim regulat și păcătuim regulat.

Mărturisirea nu e numai o descărcare și încărcare de păcate, ci o rupere statornică cu păcatele. Și mărturisirea poate ajunge o taină goală - ca și postul și rugăciunea - dacă în ea nu se află căință, lacrimi și Golgota. De când eram preot la țară, îmi aduc aminte de un om care trecând într-un post cu carul pe lângă casa mea, și-a zis: hai să mă bag și pe la popa să mă spovedesc... că pe la biserică n-am răgaz să mai merg. Prețuia ceva o astfel de mărturisire?

Mărturisirea este - trebuie să fie - o zguduire sufletească, un cutremur sufletesc care pune hotar nou, care face un început de viață nouă.

Ajută-ne Doamne să putem face o astfel de mărturisire!

Iosif Trifa.