Dumnezeu ne cere inimile

Vorbirea fratelui Cornel Silaghi, la o adunare

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Aducem mulțumirile noastre din toată inima și din tot sufletul nostru, din tot adâncul ființei noastre Celui ce merită mulțumiri, Celui ce este vrednic de laudă, Celui ce este vrednic de slavă, pentru bunătatea Lui fără de margini, pentru dragostea cu care ne-a iubit atât de mult, pentru tot ce a făcut pentru noi, așa cum arată prorocul Isaia când se plânge de via lui Dumnezeu, de poporul lui Dumnezeu. Spune acolo proorocul: „Bătrâni ai lui Iuda, bărbați ai lui Israel, judecați voi între Mine și via Mea. Ce aș mai fi putut Eu face viei Mele și nu i-am făcut? De ce azi, când Mă aștept la roade, are struguri sălbatici?”. Ce ar mai fi putut face Dumnezeu pentru noi și nu ne-a făcut? Și de ce noi, până și astăzi, aducem tot roade amare și tot struguri sălbatici? Tot roade rele și tot roade care Îi aduc întristare lui Dumnezeu?

Da, mulțumiri să-I fie aduse lui Dumnezeu că, în bunătatea Lui, a păstrat un timp de întoarcere la El și pentru noi. Mulțumiri să fie aduse îndurării lui Dumnezeu, îndelung răbdării lui Dumnezeu, că a păstrat și a îngăduit și pentru noi un timp de întoarcere. De atâtea ori am auzit Cuvântul lui Dumnezeu, de atâtea ori am auzit chemările lui Dumnezeu. Și totuși noi am rămas [străini de El] mai departe, mai departe și a trecut atâta timp din viața noastră [când am umblat] pe căi deșarte, pe căi rele, pe căi rătăcite. Dar totuși bunătatea lui Dumnezeu, a fost fără de margini. Și în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, El ne-a chemat duios și ne-a chemat pe nume. Așa cum spune prorocul lui Dumnezeu Ezechiel: „Pe viața Mea, zice Domnul, că nu doresc moartea păcătoșilor, ci să se întoarcă cât mai degrabă și să trăiască”. „Întoarceți-vă, întoarceți-vă! Pentru ce vreți să muriți, casă a lui Iacov?”

„Întoarceți-vă, întoarceți-vă!...” O, de câte ori o fi sunat cuvântul acesta jalnic și dureros, fiindcă a așteptat Dumnezeu, în bunătatea Lui, atâta vreme întoarcerea noastră! I-a trimis pe solii Lui în toate timpurile, la toate popoarele... La fiecare popor i-a trimis Dumnezeu chemări potrivite și l-a chemat să se întoarcă la El. Dar câți s-au întors la El dintre aceștia care au auzit chemarea Sa, Cuvântul Său plin de putere, plin de duioșie ca duioșia unui tată cu care își cheamă înapoi copilul care s-a îndepărtat? Ca duioșia unei mame care își iubește fiica sau fiul ce s-a depărtat de căminul părintesc și, oricând se așază la masă, vede cu durere locul gol pe care trebuia să-l ocupe fiica sau fiul ei. Dacă pe un părinte îl doare, simte durere pentru copilul lui, cu cât mai mult Dumnezeu, mai presus decât orice părinte! Cu cât mai mult Dumnezeu, în dragostea Lui fără de margini, a așteptat, ne-a chemat și iarăși a așteptat, în îndelunga Lui răbdare, ca, odată ce auzim cuvintele Lui, să ne întoarcem, ca să nu murim în focul gheenei, veșnic. Să nu ne stingem fără de Dumnezeu, neîmpăcați cu El.

De aceea Dumnezeu i-a trimis pe robii Săi, a trimis solii Săi, ca să ne vestească, să ne trezească inimile, să ne trezească mințile sănătoase, să trezească în noi conștiința de fii adevărați, cum s-a trezit fiul risipitor când a spus: „Mă voi scula și mă voi întoarce la tatăl meu și-i voi zice: «Tată, greșit-am la cer și înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc copil al tău»”. Vă închipuiți o durere de mamă sau o durere de tată când fiul lor s-a dus departe, pe căi deșarte. O, dacă s-ar întoarce copilul acesta, cu câtă bucurie l-ar primi și ar trece cu buretele dragostei peste toată păcătuirea lui, peste toată rușinea pe care le-a adus-o. Ar trece, că e inimă de mamă și e inimă de tată, inimă de părinte. Cu cât mai mult Dumnezeu, în bunătatea Lui, ar vrea să șteargă păcatul nostru! Umblarea noastră rea și stricată ar vrea s-o șteargă, numai să ne întoarcem la El.

Noi n-am văzut, n-am simțit și nu știm că la masa dragostei lui Dumnezeu e păstrat locul pentru noi. E păstrată cununa pentru noi, numai să ne întoarcem la Dumnezeu. Până când vom sta mai departe reci și nepăsători? Până când vom lăsa bunătatea lui Dumnezeu și glasul chemării Lui duioase să bată mereu la poarta inimii noastre - și noi, tot mai departe reci și nepăsători, să stăm și să umblăm pe căile noastre rele și deșarte?

Aduceți-vă aminte, aduceți-vă aminte, fraților, că în toate timpurile și în toate vremurile, Dumnezeu i-a așezat pe credincioșii Lui străjeri, să stea de strajă în preajma sufletelor, ca acestea să nu cadă în păcat, să nu ajungă în pieirea veșnică, să nu vină răul peste ei și să fie nimiciți.

Și în timpurile noastre Dumnezeu a pus de veghe străjeri în casa Lui. Așa cum citim în Cuvântul lui Dumnezeu spus prin prorocul [Isaia, la capitolul 21, versetul 12(Isaia 21, 12): „Străjerule, răspunde. Vine dimineața și tot noapte este”.

Iubiților, ce bine ar fi dacă cei pe care i-a pus Dumnezeu de strajă, de veghe în timpuri ca acestea, în împrejurări ca acestea, ar sta la turnul lor de veghe! Iubitule, iubitule străjer al lui Dumnezeu, mai mic sau mai mare, mai puțin sau mai mult văzut, pe tine te-a pus Dumnezeu de strajă mai întâi în casa ta! Mai întâi ne-a pus în casa noastră, iar noi stăm nepăsători poate și nu ne respectăm postul, turnul de veghe din casa noastră, din familia noastră. Și iată, vine răul și păcatul care mistuie, care nimicește, care ucide, care omoară și nu ne dăm seama că sângele alor noștri se va cere din mâna noastră. Va trebui să dăm socoteala, căci nu ne-am făcut datoria. Să înștiințăm așa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Mustră, ceartă, înștiințează și cu toată tăria, la timp și ne-la-timp”.

Iubiților, dacă până acum am stat nepăsători, gândindu-ne că poate n-a venit timpul... sau dacă am lăsat să treacă și să se scurgă timpul cel mai prețios din viața noastră și din misiunea la care ne-a chemat Dumnezeu, aceea de a le face cunoscut Cuvântul Lui, dragostea Lui alor noștri, iată că acuma este timpul. Iată că de-acum vine dimineața, se apropie dimineața venirii lui Hristos și El vine cu putere. Și împrejurările, și neliniștea neamurilor și a popoarelor, toate ne pregătesc și toate ne arată deslușit și ne vorbesc deslușit că acesta este semnul, după cum ne-a mărturisit Însuși - slăvit să-I fie Numele! - când L-au întrebat ucenicii care va fi semnul venirii Sale și după ce vor cunoaște aceasta. „Iată, le-a zis El, priviți la smochin. Când vedeți că înmugurește, e semn că vine primăvara.” Și le-a spus mai departe: „Veți auzi de războaie și vești de războaie”.

Iată, iubiților, priviți cu băgare de seamă împrejurările și timpurile pe care le trăim. Acestea sunt semnele care arată, care dovedesc, care grăbesc venirea Lui. Iată, semnul cel mai dureros și cel mai trist este răutatea oamenilor și răutatea noastră care [e aproape de] culmea cea mai groaznică, încât Dumnezeu nu mai poate suporta. Odată își ajunge și răul măsura... (...). Și Isaia zice: „Deși vine dimineața, tot noapte este”. Deși vine dimineața și se apropie venirea lui Hristos, în lumea aceasta și pe pământul acesta e noapte. Nu o noapte în care să ne odihnim după osteneala unei zile, ci o noapte a păcatelor, o noapte a nelegiuirilor, în care abia, abia se vede ici și colo licărind lumina Evangheliei, lumina unei trăiri curate. Că nu predicarea sau vorbirea aduc în viața noastră nașterea din nou și nu dovedește în noi [o transformare lăuntrică] arătarea unei fețe frumoase înaintea oamenilor, când în adâncul inimii noastre numai Dumnezeu știe ce este și care e starea vieții noastre... Să băgăm de seamă. Să băgăm de seamă, că ar trebui să ne cutremurăm.

În timpuri și-n împrejurări ca acestea, copiii Lui așteaptă cu atâta dor și cu atâta sete dimineața întâlnirii cu Hristos. Cât de frumoasă este dimineața! Dar când e întunericul și bezna cea mai mare? Dimineața. Atunci când lumina trebuie să apară și noaptea se sfârșește, atunci e bătălia cea mai mare a nopții cu lumina dimineții.

Iubiților, cu cât acum vedem că întunericul păcatului a umbrit și acolo unde trebuia să fie lumină, când vedem toate aceste lucruri, să știm că se apropie venirea lui Hristos. Oare când va veni El va găsi credință pe pământ? Va fi tot mai rară credința. Vor fi tot mai rari copiii lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a păstrat pentru noi până astăzi străjeri care să ne trezească din amorțirea păcatului, e bunătatea Lui care, poate pentru ultima dată, mai face o ultimă chemare, ca să ne întoarcem la Dumnezeu. Să ne întoarcem cu toată inima, acum, când vedem în ce vremi și împrejurări ne aflăm. Este ceasul ca, în sfârșit, să ne trezim din somn. Poate e ultimul ceas; poate e ultima bătaie; poate e ultima chemare a lui Dumnezeu, când ne cheamă să ne întoarcem la El cu toată inima și să trăim o adevărată viață de copii ai lui Dumnezeu, printr-o purtare sfântă, curată și desăvârșită. Timpul e tot mai aproape.

Trăirea lui Hristos, sfințenia Lui, puterea lucrării Lui schimbă, înnoiește viața noastră? Pe un copil îl cunoști după trăsăturile tatălui său sau ale mamei sale, căci seamănă cu tatăl său sau cu mama sa. Ne întrebăm: dacă-L chemăm ca Tată pe Dumnezeu, dacă ne facă să ne numim copii ai lui Dumnezeu, dacă bunătatea Lui a fost fără de margini, ca să ne numim copii ai Săi, semănăm noi cu Domnul Iisus? Noi avem trăsăturile Domnului Iisus? În urmele noastre, în umblările noastre, în inima noastră, în viața noastră, în roadele noastre, în trăirile noastre, semănăm noi cu Domnul Iisus?

Iată chemarea sfântă la care suntem chemați: la o slujbă înaltă, la o slujire înaltă a lui Dumnezeu. Să ne numim copii ai lui Dumnezeu. Să ne numim și să fim acceptați ca frați ai Domnului Iisus, Care este Fiul lui Dumnezeu, al Celui Preaînalt. Dar ce a făcut El pentru noi și ce facem noi pentru El, ca și copii ai lui Dumnezeu? Iată, El Și-a dat viața pentru noi. Noi ce facem? Nu ne cere să ne dăm viața; ne cere să ne schimbăm viața după chipul slavei Sale. Nouă nu ni se cere jertfa supremă astăzi. Dar ni se cere una: să aducem trupurile noastre ca jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu. Aceasta va fi, din partea noastră, o slujbă duhovnicească. Deci, un lucru ne cere Dumnezeu: inimile noastre. Și dacă inimile noastre vor fi pătrunse astăzi de glasul chemării Sale, atunci, într-adevăr, viața noastră însăși va cădea la picioarele Domnului Iisus, recunoscându-ne păcatul și întorcându-ne cu toată inima, mărturisind: „Doamne, dacă până acum am stat pe căi deșarte, pe căi rătăcitoare, iată, de acum vin la Tine ca fiul risipitor. Primește-mă și mă învrednicește ca să trăiesc în totul pentru slava Numelui Tău. Să nu mai trăiesc eu, nici firea mea pământească în viața mea, ci Tu să trăiești de-acum în ființa mea”.

Domnul să ia chip în ființa noastră, în viața noastră de fiecare zi; și noi să ne dăm bine seama de vremurile și împrejurările în care ne aflăm, ca să ne trezim astfel din somnul adânc și să-I slujim Domnului cât mai veghetori, cât mai cu grijă, căci El va veni la miezul nopții, atunci când oamenii nu-L așteaptă. Dar copiii Lui Îl așteaptă cu sete. Domnul să ne facă să fim gata, cu candelele aprinse și cu untdelemn îndeajuns, pentru ca la întâmpinarea Lui să nu fim dați de rușine. El să ne dea putere ca fiecare, zi de zi, să ne pregătim pentru împărăția dragostei Lui. Amin.