E toamna mea aproape
Traian Dorz - Cântarea Anilor
E toamna mea aproape, cad frunzele pe drum
cad unul după altul toţi anii mei de-acum,
ca umbrele se lasă ceva pe ochii-mi vii
ca bruma ce coboară pe tâmplele-argintii.
... Mă uit peste livada atâtor ani trecuţi:
toţi pomii goi de roade îmi plâng loviţi şi muţi,
au frunză multă încă, dar rod atât de rar,
ce veştedă li-e faţa şi gustul ce amar!
- Mă ruşinez de mine şi inima mi-o frâng
ce-aproape e culesul, - şi n-am nimic să strâng!...
E-adevărat că vara întreagă-au fost furtuni
şi grindină şi tunet şi noapte şi genuni
că florile şi pârga mi-au rupt şi mi-au zdrobit,
că ramurile toate mi-au frânt şi le-a-ndoit,
că nu e loc să-mi fie întreg şi neatins,
că n-a cruţat prăpădul întregul meu cuprins,
că toată vremea-n care era să fi rodit
am fost amar şi crâncen călcat şi pustiit...
- şi totuşi prin aceasta nu-s dezvinovăţit
ce mult răbdat-au alţii şi ce mult au rodit!...
- O, dacă măcar toamna mi s-ar lungi senin
să-mi îndulcească urma atâtor ani de chin,
să-mi coacă măcar rodul mlădiţelor târzii,
să nu mă laşi Stăpâne atunci când ai să vii!