Eram copil când prima dată
Traian Dorz - Cântările Dintâi
Eram copil când prima dată
în luptă am căzut învins
și-n biata inimă curată
urâte patimi s-au aprins!...
În vâlvătaia lor nestânsă
de-atunci am aruncat mereu
întreaga bogăție strânsă
în taina sufletului meu.
Comoara dragostei senine,
frumsețea gândului curat,
curatele simțiri divine,
în focul lor le-am aruncat!
Frumoasa-mi nevinovăție
acolo-n el s-a mistuit,
iar azi mi-e inima pustie
și-n suflet gol nemărginit!
Dar când încep a înțelege
al vieții preț de la-nceput
un pumn de spuză se alege
din tot ce-n suflet am avut!
Printre ruinele iubite
eu caut cu plâns îndurerat
atâtea doruri mistuite
de focul crudului păcat.
Privesc cenușa-mprăștiată
și-ndurerat m-aplec s-o strâng
aceasta mi-e averea toată
mă uit la ea și plâng... și plâng.
- Isuse, n-am decât suspine
n-am nici o cale, nici un țel,
în suflet n-am decât ruine
ce oare să-Ți mai dau din el?
Dar cred că Tu poți iar aprinde
chiar vatra inimilor reci,
când cu iubirea Ta fierbinte
spre ele-nduioșat Te-apleci!
- O, suflă Tu și-n spuza-ceie
ce mi-a rămas din stinsul jar,
mai este poate vreo scânteie
și poate s-o aprindă iar.
Să ardă răul tot și - mare -
să crească focul sfânt încins,
ca focul jertfei pe altare
în veci puternic și nestins!