El este Acela care vine după mine, - şi care este înaintea mea;
eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui.
Cu cât un martor al lui Hristos va purta o solie mai aleasă şi mai strălucită, cu atât el însuşi îşi va recunoaşte şi îşi va mărturisi mai mult nevrednicia sa. Şi chiar prin asta, se va arăta vrednic. După cum unul care se pretinde a fi un vestitor al lui Hristos, închipuindu-se prea vrednic, cu atâta îşi va dovedi nevrednicia. Cu cât cineva poartă un conţinut mai de valoare, cu atâta va fi mai modest şi mai tăcut.
După cum cu cât poartă cineva un mai mare gol lăuntric, va face mai mult zgomot în jurul său, ca butoiul gol sau căruţa goală... Cel care duce aur, merge tăcut. Cel cu adevărat vrednic, nu se va lăuda cu aceasta, niciodată. Cine se laudă, acela nu este, iar cine este, acela nu se laudă.
Ioan Botezătorul a fost totdeauna mare, dar niciodată ca atunci când a spus: nu sunt vrednic.
Sfântul Pavel a fost totdeauna mare, dar niciodată ca atunci când a spus: sunt cel dintâi dintre păcătoşi (1 Tim. 1, 15-16).
În măsura în care şi ucenicul se crede ceva şi cineva, scade preţuirea Stăpânului său.
Partea pe care ucenicul şi-o ia pentru sine, este o nedreptate şi un jaf făcut împotriva Stăpânului său.
Dumnezeu, şi pentru aceea Îşi alege mereu tocmai vasele cele mai slabe, sau mai conştiente de slăbiciunile lor omeneşti, pentru ca tot meritul şi toată slava să se vadă, sau să se arate că sunt, numai a lui Dumnezeu. Numai a harului Său şi ale Iubirii Sale. După cum şi sunt într-adevăr.
Dar robul care îşi opreşte, sau îşi pretinde, pentru sine chiar şi numai ceva din meritul acestor lucruri, este un hoţ care îşi fură Stăpânul de ceea ce este numai al Său.
Precum pe de altă parte şi robul care face ca toată slava, tot meritul şi toată mulţumirea să se îndrepte numai spre Stăpânul său, se face vrednic de o înaltă preţuire şi cinste.
Şi înaintea Domnului şi înaintea noastră.
Aceasta cu atât mai mult atunci când el însuşi se socoteşte mai nevrednic de ea.
Pentru că chiar atunci o şi primeşte.
Doamne Isuse,
noi într-adevăr nici unul nu suntem vrednici şi n-avem nici un merit, afară de acela că am deschis inima noastră spre a Te primi pe Tine, şi ne-am deschis buzele noastre spre a Te vesti pe Tine. Tot meritul pentru tot ce ai făcut în noi şi în lume, se datoreşte numai Ţie.
Te rugăm dăruieşte-ne mereu o minte sănătoasă şi o inimă smerită, până la sfârşitul vieţii noastre,
iar prin viaţa şi mărturisirea noastră să facem ca cea mai mare slavă să-Ţi fie adusă de către toţi numai Ţie şi numai Numelui Tău Sfânt pentru toate, căci numai Tu eşti vrednic de toată slava, cinstea şi închinăciunea noastră a tuturor şi totdeauna.
Amin.