Evanghelia de duminică: credinţa mută şi munţii

Acum, duminică avem Evanghelia de la Matei 17, 14-21. Ne arată această Evanghelie, cum Mântuitorul a vindecat un îndrăcit pe care apostolii nu-l putuseră vindeca. Părinţii lui îl duseră la apostoli, dar apostolii nu l-au putut vindeca. Isus îi mustră blând pentru puţina lor credinţă, spunându-le că acest soi de draci nu iese decât cu post şi rugăciune.

Această Evanghelie, vine la rând şi în duminica a 4-a din Postul mare. Se află tâlcuită pe larg în cartea 1-a cu Tâlcuirea Evangheliilor, unde am vorbit pe larg despre darul rugăciunii. Acum vom spune ceva despre credinţă.

Evanghelia de duminică se aseamănă cu cea din duminica trecută. În Evanghelia din duminica trecută, îi văzurăm pe apostoli în încercarea furtunii. Domnul încercase credinţa lor în furtună.

Şi acum îi vedem iarăşi într-o încercare de credinţă. Îndrăcitul venise la apostoli ca o încercare a credinţei lor. Îndrăcitul - ca şi furtuna - era un fel de examen pentru credinţa apostolilor.

Iar apostolii n-au putut presta acest examen. Credinţa lor era încă prea slabă pentru a tămădui bolnavi şi a face minuni.

Dacă cercetăm în Noul Testament credinţa apostolilor, apoi o vedem împărţită în două părţi. Înainte de răstignirea Domnului şi pogorârea Duhului Sfânt, îi vedem pe apostoli clătinându-se în credinţă.

De câte ori Domnul i-a pus pe apostoli în faţa unei încercări de credinţă, şi de câte ori le-a dat învăţături mai grele - îi vedem pe apostoli clătinându-se în credinţa lor. Dar Golgota şi pogorârea Duhului Sfânt, pune capăt la aceste îndoieli; pune un hotar nou de credinţă nouă, de credinţă vie, tare şi lucrătoare.

După Golgota şi pogorârea Duhului Sfânt îi vedem pe apostoli într-o credinţă de foc care a făcut minuni şi tămăduiri pe tot locul. Faptele Apostolilor sunt pline cu minunile pe care le-au făcut apostolii.

Înainte de Golgota şi de Cincizecime, apostolii aveau o credinţă şovăielnică, pentru că credinţa lor nu era încă stropită cu sângele Crucii şi nu era încă botezată cu botezul limbilor de foc. Golgota şi Duhul Sfânt au pus pecetea de întărire peste credinţa apostolilor.

Aşa e şi cu credinţa noastră. Hotarul pe care l-au avut apostolii în credinţa lor, îl avem şi noi.

Noi avem o credinţă tare sau o credinţă slabă, aşa după cum credinţa noastră s-a întâlnit ori ba, cu Golgota şi cu Duhul Sfânt. Avem o credinţă tare sau o credinţă slabă, aşa după cum credinţa noastră are sau ba, pecetea Golgotei şi a Duhului Sfânt.

Credinţa este un dar ceresc. Prin darul credinţei, cerul de sus ne îmbie darul cel mai mare şi scump pe care îl poate primi un om pământean: pe Isus Cel Răstignit şi mântuirea prin sângele Lui. Acest dar ni l-a vestit Mântuitorul prin cuvintele: Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică (Ioan 3, 16). Acest dar ni-l îmbie Mântuitorul şi prin cuvintele Lui: Adevărat, adevărat vă spun, că cine crede în Mine, are viaţa veşnică (Ioan 6, 47).

Isus Cel Răstignit pentru credinţa noastră - iată aceasta este credinţa cea tare, cea vie, cea mântuitoare, cea făcătoare de minuni.

Din credinţa aceasta ies toate darurile, toate binecuvântările şi toate trebuinţele noastre cele duhovniceşti.

A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică, celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 11-12).

Isus, Golgota, ne-a făcut copiii lui Dumnezeu, iar când eşti cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, atunci în chip firesc, ai şi credinţa cea vie, cea tare, cea adevărată.

Când eşti cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, ai credinţa cea simplă şi tare a unui copilaş. Căci aţi văzut cum e copilul. El crede tot ce-i spune tatăl, el cere tot ce-i trebuie de la tatăl lui. El n-are nici o grijă. El are dragoste şi încredere desăvârşită în tatăl lui de la care aşteaptă totul şi cere totul.

Credinţa cea adevărată te face un copil al lui Dumnezeu, iar când eşti un copil al lui Dumnezeu, primeşti toate darurile Lui, toată grija Lui şi toată dragostea Lui.

Credinţa aceasta te îmbie să-ţi arunci sarcina păcatelor la picioarele Crucii.

Credinţa aceasta te îmbie să-ţi arunci şi toate îngrijorările la picioarele Crucii. Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi (1 Petru 5, 7).

Credinţa aceasta îţi dă putere să scapi şi de necazuri şi încercări. Un copilaş se suie într-un pom. Şi neputându-se coborî, plângea disperat. Dar când s-a ivit tatăl său şi i-a întins braţele să sară în ele, copilul a închis ochii şi a sărit cu încredere în braţele întinse. Braţele Tatălui ceresc le are un copil al Domnului în orice primejdie ar ajunge.

Credinţa aceasta îţi dă putere să calci biruitor şi peste şerpii şi balaurii patimilor şi păcatelor.

Aceasta este credinţa care mută munţii, care trece prin foc şi apă, şi toate le biruie. Aceasta este credinţa pe care nici munţii fărădelegilor, nici apa şi focul încercărilor şi ispitelor n-o pot opri în loc.

Credinţa cea vie, credinţa cea tare, credinţa cea pecetluită cu sângele Golgotei, este un cutremur care face schimbări mari şi minuni mari în viaţa omului. Aşa precum marile cutremure de pământ schimbă faţa pământului făcând şes unde era munte, uscat unde era baltă şi râu năvalnic unde era pustie - aşa face şi credinţa cea vie. Ea scufundă munţi de fărădelegi, face grădină unde era mocirlă şi râu năvalnic, unde era pustie de păcate.

Credinţa cea vie face şi azi minuni mari. Ea vindecă şi azi îndrăciţi, ea tămăduie şi azi boli sufleteşti şi trupeşti. Credinţa mută şi azi munţi şi zboară peste munţi. Dar credinţa cea slabă, credinţa care nu s-a întâlnit cu Golgota şi cu Duhul Sfânt, nu poate face nimic. Ea nu poate muta din faţa omului nici măcar o ţigară sau un pahar de rachiu. De munţii cei mari, de patimile cele mai mari, nici să nu mai vorbim!

După asta se cunoaşte credinţa cea tare sau cea slabă: dacă poate muta ceva sau ba; dacă poate birui patima, sau ba. O credinţă care nu poate muta nimic, e o credinţă goală şi de suflet pierzătoare.

Dragă cititorule! Eu te întreb cum stai tu cu credinţa ta? Ai tu o credinţă slabă şi bolnavă? Suie-te, iubitul meu, cu ea la Golgota. Acolo e patria ei. Acolo e aerul ei, clima ei în care se poate face sănătoasă, tare, vie şi lucrătoare!

Iosif Trifa.