Evanghelia de duminică: despre boli și încercări
Pr. Iosif Trifa - Tâlcuiri culese din ziare
Acum duminică avem la rând Evanghelia cu un slăbănog pe care l-au adus la Isus. Scoală-te, a zis El slăbănogului, ridică-ți patul, și du-te acasă (Matei 9, 1-8).
Această Evanghelie vine la rând - cu mici deosebiri - de trei ori în decursul duminicilor de peste an. La fiecare vom da un tâlc separat. Se potrivește aici și tâlcuirea pe care am dat-o în nr. 17 la Evanghelia cu bolnavul de la Lacul Vitezda. În tâlcul acela am vorbit pe larg despre bolile noastre cele sufletești și despre Doctorul sufletelor noastre.
La Evanghelia din duminica aceasta vom vorbi acum despre bolile cele trupești, despre scopul și rosturile ce le au în viața noastră bolile și încercările.
Vom spune îndată la început că bolile cele trupești sunt totdeauna în legătură cu viața noastră cea sufletească... sunt totdeauna în legătură cu cerul, cu Dumnezeu. Orice boală, orice încercare își are un scop, un rost al ei, iar acest rost este în mâinile Domnului. Văzute prin lumina aceasta, bolile cele trupești s-ar putea împărți în 3 clase: ele ne vin ca o pedeapsă pentru păcate... ele ne vin să ne trezească din păcat și ca un ajutor să putem ieși din păcat... ele ne vin să ne apere de păcat și să ne întărească sufletul. Le vom cerceta pe rând.
Întâi, bolile trupești ne vin ca o pedeapsă pentru păcatele noastre. Dându-ne seama de aceasta, să le purtăm cu răbdare zicând și noi ca tâlharul de pe cruce: Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre (Luca 23, 41).
Dar însemnați-vă bine un lucru. Bolile și încercările nu ne vin numai ca o pedeapsă pentru păcat. Mântuitorul nu este un temnicer, ci El este un Doctor. Evanghelia Lui nu e o temniță de pedepsit, ci este mai ales o școală mare de îndreptare și de mântuire a omului.
Boala cea trupească își are și ea scopul ei cel ceresc: trezirea din somnul păcatelor. Este om pe care cu nimica nu-l poți trezi pentru Evanghelie. Se încrede în sănătatea lui, în banii lui, în trufia lui și își bate joc de chemările mântuirii. Dar când vine atare boală și îl doboară la pat, îndată se domolește și începe a striga pe Dumnezeu. În fața unei uși încuiate încerci toate cheile să afli care s-ar potrivi. În fața unei inimi învârtoșate încerci multe chei sufletești. Încerci chemări dulci și plăcute, dar de regulă, numai cheia suferințelor poate descuia o astfel de inimă.
Dintr-un fier rece nu poți face nimic. Oricât l-ai îmblăti cu ciocanul, e o trudă zadarnică. Dar îndată ce-l bagi în foc, cedează. Așa e și cel păcătos, după ce intră în focul suferințelor. Ferice de cei pe care Duhul Sfânt îi trezește din somnul pierzării cu acul bolilor și încercărilor! Vai de cei pe care în păcatele lor nu-i tulbură nici o încercare! Dar tot atât de vai va fi și celor pe care Duhul Sfânt i-a trezit și pe urmă iar au adormit. În vreme de boală și încercare, strigă omul: Doamne, Doamne, - dar pe urmă uită iar pe Dumnezeu. 80% din cei pe care Duhul Sfânt i-a trezit prin boli și încercări, adorm iar în păcate după ce a trecut ziua necazului. Aceștia vor avea o răspundere mai mare decât cei ce trăiesc netulburați de încercări.
A treia, bolile cele trupești - și alte încercări - ne vin din depărtarea lui Dumnezeu să ne apere de păcat și să ne întărească în cele sufletești. Aceasta e școala cea mare a suferințelor și încercărilor în care Domnul îi cheamă de regulă pe toți cei credincioși. Aproape toți aleșii Domnului din Scriptură au trecut prin școala aceasta.
Cei credincioși de regulă au mai multe încercări decât cei necredincioși. De ce? Pentru că Domnul îi ceartă pe cei pe care îi iubește. Bolile cele trupești ne vin din depărtarea lui Dumnezeu ca o solie sfântă să ne apere de bolile cele sufletești... ne vin ca o medicină amară care scoate din noi otrava și beteșugul cel sufletesc.
Omul cel credincios, omul cel duhovnicesc vede - și trebuie să vadă - bolile și încercările printr-o altă lumină de cum le vede omul cel lumesc. Un ostaș din Oastea Domnului îmi scrie că de când a intrat în Oaste a zăcut de trei ori și oamenii șoptesc că prin asta îl încearcă Dumnezeu pentru că s-a scris în Oaste.
Asta e o judecată lumească: e judecata unor oameni care nu cunosc binecuvântările ce ni le dă școala suferințelor. Ostașul nu ne scrie ce a răspuns la șoaptele oamenilor. Eu le-aș răspunde cu o istorioară.
Două grăunțe. Pe urma unui semănător, două grăunțe se înțelegeau astfel:
- Vezi tu surată - grăi un grăunte rămas neacoperit de pământ - pe tine te-a îngropat grapa semănătorului. Eu însă am scăpat neîngropat. Eu mă desfătez acum în lumina soarelui, iar tu zaci îngropată în întuneric...
Dar în clipa când astfel cuvânta, sosi o cioară și îl înghiți.
Grăuntele cel îngropat în schimb, nu peste mult a ieșit afară într-un spic frumos de grâu.
Boala lui Lazăr. Pentru cei credincioși, bolile și încercările sunt o binecuvântare. Când Lazăr din Evanghelie s-a îmbolnăvit, surorile au trimis la Isus să-I spună: Doamne, iată că acela pe care-l iubești, este bolnav (Ioan 11, 3).
Doamne, iată că acela pe care-l iubești, este bolnav... ce vorbe scumpe sunt acestea pentru cei credincioși! De regulă toți pe care Domnul îi iubește, au încercări, dar aceste încercări sunt pentru ei o binecuvântare.
La vestea surorilor lui Lazăr, Isus a răspuns: Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu. Pentru cei credincioși, boala este o binecuvântare. Eu am stat de trei ori în fața morții. Medicii clătinau din cap și așteptau sfârșitul meu, dar boala mea nu era spre moarte, ci era spre slava lui Dumnezeu și întărirea vieții mele celei sufletești. Din patul meu de suferință, Domnul a făcut pe urmă un amvon de unde răsună predicile din foaia aceasta.
O, binecuvântată școală a suferințelor! În tine am aflat eu pe Domnul și în tine mă întăresc neîncetat și acum! O Doamne, nu mă lăsa să scap din această școală până nu voi pleca acasă la Tine.
Suflete dragă, nu teme de boli și încercări. Boala e o școală cerească. Ea te aruncă în brațele Domnului. Ea cheamă lângă patul tău pe Doctorul sufletelor noastre. Eu de câte ori am zăcut bolnav, mă gândeam și îmi ziceam: mai bine bolnav în brațele Domnului, decât sănătos în brațele diavoleștilor patimi!
Orice pahar pe care Domnul ți-l întinde să-l bei, are pe fundul lui și o miere dulce. Trebuie însă să bei paharul tot, ca pe urmă să simțești această dulceață.
Pasărea în colivie. Întrebați pe cei care au păsări cântătoare închise în colivii și veți afla că cele mai multe nu cântă decât închise. Cum le dă drumul nu mai cântă. Boala și încercarea este o binecuvântare ce ne dă glas să strigăm pe Domnul și să ne rugăm cu lacrimi fierbinți. Cu câtă putere se roagă omul în ziua necazului!
Pe timp aspru de iarnă, înaintezi pe drum mai repede. Întocmai așa și pe drumul veșniciei; pășești mai cu spor pe timp aspru. O vreme liniștită e mai bună negreșit, dar nu pentru înaintare.
O, ce școală minunată este școala suferințelor! Din când în când, Domnul ne cheamă în ea. Din când în când, Domnul ne oprește din lucru și ne cheamă în școala suferințelor. Când Lazăr s-a îmbolnăvit, surorile lui au alergat după Mântuitorul. Marta cea grijulie și-a lăsat lucrul și a alergat după Mântuitorul.
Așa trebuie să facă și Marta noastră când se îmbolnăvește Lazărul (sufletul) nostru. Să alerge după Mântuitorul.
Spălarea oilor. Astă vară la Techilghiol, pe marginea mării, am văzut un lucru interesant. Niște ciobani din Dobrogea își strânseră oile la marginea mării unde apa era mai mică și le silea să intre în apă să le spele de murdărie. Oile se opinteau, ciobanii strigau, câinii urlau; gândeai că ce prăpăd e acolo. Oile au intrat numai cu mare silă în apă. Ciobanii le mai îndemnau și cu bețele.
Dar îndată s-a văzut cât de mult le lipsea oilor această baie. Apa mării s-a înnegrit de necurățenia de pe ele. Pe urmă au ieșit din cazna asta curățite și spălate frumos.
Așa face Domnul, Păstorul nostru Cel mare, din când în când și cu noi. Ne afundă în apele necazurilor ca să ne curățim de gunoiul ce s-a strâns pe sufletul nostru.
Primiți bolile și încercările ca tot atâtea solii cerești trimise pentru curățirea și întărirea noastră cea sufletească. Gândiți-vă că după Mântuitorul și învățăturile mântuirii umbla ceata celor bolnavi, orbi, șchiopi, ologi și alți necăjiți. Gândiți-vă la fericirile pe care le-a predicat El: fericiți sunt cei ce plâng... fericiți sunt cei ce sufăr, etc. Decât cu o sănătate și cu o liniște în brațele păcatelor, mai bine bolnav și necăjit în brațele Domnului. Un astfel de om nu este nici bolnav, nici necăjit.
O ce Doctor mare și bun este Mântuitorul! El a vindecat milioane și milioane de suflete și de bolnavi. El n-a dat niciodată vreo rețetă greșită. Doctoria Lui face minuni, și totuși lumea nu aleargă la acest Doctor. E plină lumea de bolnavi, și totuși n-aleargă la El. Pe la ușile medicilor vestiți, e târg de oameni bolnavi. Iar Doctorul trupurilor și sufletelor noastre are atât de puțini clienți...
Ferice de cei care Îl caută pe acest Doctor!
Iosif Trifa.