Evanghelia de duminică: puțin credinciosule, de ce te-ai îndoit? (3)
Pr. Iosif Trifa - Tâlcuiri culese din ziare
Acum duminică avem Evanghelia ce spune că furtună s-a făcut odată când apostolii erau pe mare, cu corabia. O spaimă îi ajunsese, când iată-L pe Domnul vine spre ei pășind peste valurile mării. Învățăceii credeau că este o nălucă, dar Isus le-a zis: nu vă temeți - și l-a chemat pe Petru să treacă la El peste valuri.
Petru s-a coborât din corabie, și a început să umble pe ape ca să meargă la Isus. Dar, când a văzut că vântul era tare, s-a temut; și fiindcă începea să se afunde, a strigat: Doamne, scapă-mă! Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat și i-a zis: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Și după ce au intrat în corabie, a stat vântul (Matei 14, 29-32).
Iată o Evanghelie pe care o trăim și noi de atâtea ori în viața noastră cea sufletească. Cine oare a avut tot senin și vreme bună în viața lui? Nimeni. Toți am avut și avem furtuni mai mari sau mai mici în marea vieții noastre. Vremea vieții noastre se trece mai mult în nor decât în senin, mai mult în furtună decât în liniște. Sunt două feluri de valuri și de furtuni în marea vieții noastre: de o parte sunt valurile necazurilor și întristărilor, iar de altă parte e viforul ispitelor și a păcatelor. Pe furtuna cea dintâi - a necazurilor - toți o cunosc, toți se tem de ea și se feresc de ea. Însă nu cunosc toți oamenii pe cealaltă: viforul ispitelor și patimilor lumești. Puțini se înspăimântă de acest vifor și puțini umblă să scape de el. Dimpotrivă. Cei mai mulți caută în adins această furtună și simțesc plăcere în valurile plăcerilor lumești (adică în valurile pieirii sufletești). Și mai puțini sunt apoi acei care cunosc pe Acela care Singur poate domoli și liniști furtuna necazurilor și viforul ispitelor: pe Isus Mântuitorul.
O, ce priveliște înspăimântătoare se poate vedea în marea acestei vieți! În toate părțile se văd corăbii ce se scufundă și corăbieri ce se îneacă; în toate părțile suflete ce se pierd în valurile patimilor și păcatelor, în toate părțile corăbieri ce dorm la cârma vieții, în vreme ce corabia lor se scufundă. Dar iată în mijlocul acestei grozave furtuni de pieire sufletească, o mică ceată plutește în jurul unei lumini. E ceata celor puțini care Îl au pe Isus Mântuitorul de cârmaci și cârmuitor al vieții lor. În mijlocul valurilor, această ceată stă fără frică și peste valuri umblă ca pe uscat.
Dragă cititorule! Și tu ești un călător în marea acestei vieți plină de vânturi și furtuni. Și viața ta este o corabie prinsă de furtună în mijlocul mării. Însă dacă trăiești o viață cu Domnul, atunci n-ai de ce să te temi. Când trăiești o viață cu Domnul, El apare mereu în furtunile vieții tale cu lumină și scăpare, așa cum a apărut apostolilor cuprinși de vifor. Când vine vreme rea, când noapte se face în viața ta și toți te părăsesc, deodată Se ivește El, Domnul și Mântuitorul tău, și îți strigă: nu te teme și nu te
înspăimânta căci Eu cu tine sunt să te scap și să te mântui (Ier. 1, 8). O, ce ușoară este viața când o trăiești cu Domnul, când Îl ai pe Domnul de cârmaci și cârmuitor al vieții tale! Dă-ți, iubite cititorule, cârma vieții tale Acestui cârmuitor, căci El Singur știe calea spre țărmul mântuirii. El Singur știe când vine furtuna și El Singur știe să o liniștească. Dă-I Lui cârma vieții tale și îndată vei scăpa de toate grijile, de toate necazurile și de toate primejdiile. Ce liniște, ce putere și ce încredere ai atunci când Domnul Isus e la cârma vieții tale!
Undeva am citit că pe o vreme de furtună, toți călătorii unui vapor erau cuprinși de groază și spaimă. Numai un copil stătea liniștit. E tata la cârmă - zicea el - și nu mă tem. Era copilul căpitanului care cârmuia vaporul. Călătorii au rămas mișcați și rușinați de încrederea ce o avea acest copil în tatăl său, iar ei, oameni mari și creștini, pierduseră încrederea în Tatăl ceresc. Așa e și cu noi. Când Tatăl e la cârmă, când voia Lui și legile Lui cârmuiesc corabia vieții noastre, n-avem de ce să ne temem. Se spune mereu că lumea aceasta e plină de primejdii, însă eu zic că nu este decât o singură primejdie adevărată în această lume: când L-ai părăsit pe Domnul, când din furtuna vieții tale lipsește El. Se spune mereu că această lume e o vale a plângerii plină de necazuri. Eu însă zic că nu este în această lume decât un singur necaz adevărat: când L-ai pierdut pe Domnul, când păcatul te-a despărțit de Domnul și trăiești o viață fără El. Când mi-a murit fie iertata soție, poporul din sat mă plângea ca pe un pierdut și ca pe un nenorocit ce a gătat cu viața. Eu însă le-am zis: dragii mei! eu nu sunt pierdut, căci n-am pierdut încă pe Mântuitorul meu... pierdut e numai acela care a pierdut pe Mântuitorul...
Un mare filozof, voind să arate prețuirea unei mame a lăsat vestitele vorbe: am pierdut pe mama, de acum n-am ce mai pierde. Eu însă zic că nu acesta e hotarul pierderii, ci e altul. E acesta: Am pierdut pe Mântuitorul, de acum n-am ce mai pierde!... Numai cine a ajuns la acest hotar, e cu adevărat un pierdut pe vecii vecilor. Greșeala oamenilor e că nu se știu rezema destul de tare în Mântuitorul, în acest cârmaci al vieții noastre. Se reazemă oamenii în lucruri trecătoare. De când eram preot la țară, mi-aduc aminte de un om ce a murit de necaz că pierduse 5000 de lei. Sărmanul!
El n-avea alt reazem și cârmuitor al vieții sale. Sunt iarăși alții care Îl cheamă pe Domnul la cârma vieții lor, dar numai pe vreme de boală și necaz mare. Atunci strigă, vai, vai... însă îndată ce trece furtuna, iarăși alungă pe Domnul de la cârmă și se cârmuiesc ei spre păcat și pieire.
Dragă cititorule! O credință vie și lucrătoare are acela care și-a încredințat Domnului cârma vieții sale și înaintează cu El spre țara veșniciei. Ai tu o astfel de credință?
Iosif Trifa.