Evanghelia de duminică: a fiului ce mort era și a înviat (1)

El a mai zis: Un om avea doi fii. Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine. Și tatăl le-a împărțit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul, și a plecat într-o țară depărtată, unde și-a risipit averea, ducând o viață destrăbălată. După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în țara aceea, și el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus și s-a lipit de unul din locuitorii țării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. Mult ar fi dorit el să se sature cu roșcovele, pe care le mâncau porcii, dar nu i le da nimeni. Și-a venit în fire, și a zis: Câți argați ai tatălui meu au belșug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu, și-i voi zice: Iată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, și nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argații tăi. Și s-a sculat, și a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut, și i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui, și l-a sărutat mult. Fiul i-a zis: Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău. Dar tatăl a zis robilor săi: Aduceți repede haina cea mai bună și îmbrăcați-l cu ea; puneți-i un inel în deget, și încălțăminte în picioare. Aduceți vițelul cel îngrășat și tăiați-l. Să mâncăm și să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort și a înviat, era pierdut, și a fost găsit. Și au început să se veselească. Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit muzică și jocuri. A chemat pe unul din robi, și a început să-l întrebe ce este. Robul acela i-a răspuns: Fratele tău a venit înapoi, și tatăl tău a tăiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a găsit iarăși sănătos și bine. El s-a întărâtat de mânie, și nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieșit afară, și l-a rugat să intre. Dar el, drept răspuns a zis tatălui său: Iată, eu îți slujesc ca un rob de atâția ani, și niciodată nu ți-am călcat porunca, și mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei; iar când a venit acest fiu al tău care ți-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat vițelul cel îngrășat. Fiule, i-a zis tatăl, tu întotdeauna ești cu mine, și tot ce am eu este al tău. Dar trebuia să ne veselim și să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort, și a înviat, era pierdut și a fost găsit (Luca 15, 11-32).

Evanghelia de duminică este una din cele mai frumoase și una din cele mai pline de învățături sufletești. Ca într-o oglindă, tot omul își poate vedea în această Evanghelie viața lui și starea sufletească a vieții lui.

Prin 3 stări ne arată Evanghelia că a trecut calea fiului rătăcit. Întâia stare a fost când a rupt legătura cu tatăl și ieșind din casa lui, și-a prădat averea. A doua stare a fost când s-a oprit în loc din calea cea rătăcită și s-a întors înapoi la tatăl său. A treia stare a fost iertarea și bucuria cu care l-a primit tatăl. Să luăm aminte că prin aceste stări trebuie să treacă și mântuirea noastră sufletească.

În chipul și asemănarea fiului din Evanghelie, și noi, de câte ori păcătuim, rupem legătura cu Tatăl ceresc. De câte ori stăruim în păcate, prădăm și noi averea ce ne-a dat-o Tatăl ceresc: sufletul, sănătatea, mintea, priceperea, etc. Fiul cel pierdut după ce a rupt legătura cu tatăl său, a mers din rău în mai rău, până ce a ajuns porcar flămând și zdrențuros. Așa pățim și noi când plecăm pe căile păcatului și ne aruncăm în brațele patimilor. Păcatul ne strică tot mai mult și mai mult, până ce ne rupe și ne zdrențuiește cu totul hainele sufletului nostru.

Fiul cel pierdut s-a oprit în loc când ajunsese la marginea prăpastiei și pieirii sale trupești. Și-a venit în fire, zice Evanghelia, adică s-a trezit ca dintr-o amorțeală, și văzând cu groază unde a ajuns, a strigat plângând cu amar: O, sărmanul de mine, ce am fost odată și ce am ajuns acuma!... Mă voi scula din această stare ticăloasă și mă voi duce la tatăl meu...

Așa trebuie să fie și începutul mântuirii tale sufletești, iubite cititorule. Să te oprești mai întâi în loc din calea răutăților. Să-ți dai seama cu groază în ce stare ticăloasă te-a adus păcatul, și după aceasta să urmeze întoarcerea ta din calea răutăților și ieșirea ta din țara păcatelor. Fiul cel pierdut n-a plecat înapoi către casă cu glaja în mână, nici cu cărțile de joc în buzunar, nici cu femeile stricate după el, ci s-a lepădat mai întâi de ele, și apoi s-a întors. Așa să fie și întoarcerea ta, altcum în zadar arăți părere de rău și lacrimi pentru păcate, dar din păcate nu ieși.

Evanghelia ne spune că tatăl a iertat pe fiul cel ce-și prădase averea, ba încă și ospăț de bucurie a făcut pentru cel ce a fost mort și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Asta înseamnă că Tatăl ceresc stă gata să ne ierte și pe noi și să ne primească și pe noi, oricât de păcătoși am fi. Oricât de păcătos ai fi tu, cititorule, află că Tatăl ceresc te dorește, te așteaptă cu brațele deschise să te întorci la El. Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând (Isaia 55, 7). Întoarce-te omule, întoarce-te la Dumnezeu așa cum ești, cu haina sufletului ruptă și zdrențuită de păcate, că Tatăl ceresc te așteaptă cu haină nouă pentru sufletul tău, cu inel nou, pentru a începe o viață nouă, și cu ospăț de bucurie, pentru a simți bucuria cea adevărată. Chipul de alături este icoana și oglinda prin care vedem mila și bunătatea Tatălui ceresc. Când se întoarce omul din calea răutăților, Se bucură Tatăl ceresc. Tot așa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăiește (Luca 15, 10).

Este însă cineva care se supără pentru păcătosul ce se întoarce. În pilda Evangheliei a fost fratele celui întors (cel ce șade în chip amărât, de-a dreapta), iar în zilele noastre e diavolul care plânge de ciudă și necaz, de câte ori un păcătos iese din țara lui și se întoarce la Domnul. Întoarce-te și tu cititorule!

Iosif Trifa.