Evanghelia de duminică: a fiului ce mort era şi a înviat (1)

El a mai zis: Un om avea doi fii. Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine. Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul, şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea, ducând o viaţă destrăbălată. După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele, pe care le mâncau porcii, dar nu i le da nimeni. Şi-a venit în fire, şi a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi zice: Iată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi s-a sculat, şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut, şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui, şi l-a sărutat mult. Fiul i-a zis: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău. Dar tatăl a zis robilor săi: Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget, şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut, şi a fost găsit. Şi au început să se veselească. Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi jocuri. A chemat pe unul din robi, şi a început să-l întrebe ce este. Robul acela i-a răspuns: Fratele tău a venit înapoi, şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a găsit iarăşi sănătos şi bine. El s-a întărâtat de mânie, şi nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieşit afară, şi l-a rugat să intre. Dar el, drept răspuns a zis tatălui său: Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca, şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei; iar când a venit acest fiu al tău care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat. Fiule, i-a zis tatăl, tu întotdeauna eşti cu mine, şi tot ce am eu este al tău. Dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort, şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit (Luca 15, 11-32).

Evanghelia de duminică este una din cele mai frumoase şi una din cele mai pline de învăţături sufleteşti. Ca într-o oglindă, tot omul îşi poate vedea în această Evanghelie viaţa lui şi starea sufletească a vieţii lui.

Prin 3 stări ne arată Evanghelia că a trecut calea fiului rătăcit. Întâia stare a fost când a rupt legătura cu tatăl şi ieşind din casa lui, şi-a prădat averea. A doua stare a fost când s-a oprit în loc din calea cea rătăcită şi s-a întors înapoi la tatăl său. A treia stare a fost iertarea şi bucuria cu care l-a primit tatăl. Să luăm aminte că prin aceste stări trebuie să treacă şi mântuirea noastră sufletească.

În chipul şi asemănarea fiului din Evanghelie, şi noi, de câte ori păcătuim, rupem legătura cu Tatăl ceresc. De câte ori stăruim în păcate, prădăm şi noi averea ce ne-a dat-o Tatăl ceresc: sufletul, sănătatea, mintea, priceperea, etc. Fiul cel pierdut după ce a rupt legătura cu tatăl său, a mers din rău în mai rău, până ce a ajuns porcar flămând şi zdrenţuros. Aşa păţim şi noi când plecăm pe căile păcatului şi ne aruncăm în braţele patimilor. Păcatul ne strică tot mai mult şi mai mult, până ce ne rupe şi ne zdrenţuieşte cu totul hainele sufletului nostru.

Fiul cel pierdut s-a oprit în loc când ajunsese la marginea prăpastiei şi pieirii sale trupeşti. Şi-a venit în fire, zice Evanghelia, adică s-a trezit ca dintr-o amorţeală, şi văzând cu groază unde a ajuns, a strigat plângând cu amar: O, sărmanul de mine, ce am fost odată şi ce am ajuns acuma!... Mă voi scula din această stare ticăloasă şi mă voi duce la tatăl meu...

Aşa trebuie să fie şi începutul mântuirii tale sufleteşti, iubite cititorule. Să te opreşti mai întâi în loc din calea răutăţilor. Să-ţi dai seama cu groază în ce stare ticăloasă te-a adus păcatul, şi după aceasta să urmeze întoarcerea ta din calea răutăţilor şi ieşirea ta din ţara păcatelor. Fiul cel pierdut n-a plecat înapoi către casă cu glaja în mână, nici cu cărţile de joc în buzunar, nici cu femeile stricate după el, ci s-a lepădat mai întâi de ele, şi apoi s-a întors. Aşa să fie şi întoarcerea ta, altcum în zadar arăţi părere de rău şi lacrimi pentru păcate, dar din păcate nu ieşi.

Evanghelia ne spune că tatăl a iertat pe fiul cel ce-şi prădase averea, ba încă şi ospăţ de bucurie a făcut pentru cel ce a fost mort şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Asta înseamnă că Tatăl ceresc stă gata să ne ierte şi pe noi şi să ne primească şi pe noi, oricât de păcătoşi am fi. Oricât de păcătos ai fi tu, cititorule, află că Tatăl ceresc te doreşte, te aşteaptă cu braţele deschise să te întorci la El. Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând (Isaia 55, 7). Întoarce-te omule, întoarce-te la Dumnezeu aşa cum eşti, cu haina sufletului ruptă şi zdrenţuită de păcate, că Tatăl ceresc te aşteaptă cu haină nouă pentru sufletul tău, cu inel nou, pentru a începe o viaţă nouă, şi cu ospăţ de bucurie, pentru a simţi bucuria cea adevărată. Chipul de alături este icoana şi oglinda prin care vedem mila şi bunătatea Tatălui ceresc. Când se întoarce omul din calea răutăţilor, Se bucură Tatăl ceresc. Tot aşa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 10).

Este însă cineva care se supără pentru păcătosul ce se întoarce. În pilda Evangheliei a fost fratele celui întors (cel ce şade în chip amărât, de-a dreapta), iar în zilele noastre e diavolul care plânge de ciudă şi necaz, de câte ori un păcătos iese din ţara lui şi se întoarce la Domnul. Întoarce-te şi tu cititorule!

Iosif Trifa.