Evanghelia de duminică: credința mută și munții

Acum, duminică avem Evanghelia de la Matei 17, 14-21. Ne arată această Evanghelie, cum Mântuitorul a vindecat un îndrăcit pe care apostolii nu-l putuseră vindeca. Părinții lui îl duseră la apostoli, dar apostolii nu l-au putut vindeca. Isus îi mustră blând pentru puțina lor credință, spunându-le că acest soi de draci nu iese decât cu post și rugăciune.

Această Evanghelie, vine la rând și în duminica a 4-a din Postul mare. Se află tâlcuită pe larg în cartea 1-a cu Tâlcuirea Evangheliilor, unde am vorbit pe larg despre darul rugăciunii. Acum vom spune ceva despre credință.

Evanghelia de duminică se aseamănă cu cea din duminica trecută. În Evanghelia din duminica trecută, îi văzurăm pe apostoli în încercarea furtunii. Domnul încercase credința lor în furtună.

Și acum îi vedem iarăși într-o încercare de credință. Îndrăcitul venise la apostoli ca o încercare a credinței lor. Îndrăcitul - ca și furtuna - era un fel de examen pentru credința apostolilor.

Iar apostolii n-au putut presta acest examen. Credința lor era încă prea slabă pentru a tămădui bolnavi și a face minuni.

Dacă cercetăm în Noul Testament credința apostolilor, apoi o vedem împărțită în două părți. Înainte de răstignirea Domnului și pogorârea Duhului Sfânt, îi vedem pe apostoli clătinându-se în credință.

De câte ori Domnul i-a pus pe apostoli în fața unei încercări de credință, și de câte ori le-a dat învățături mai grele - îi vedem pe apostoli clătinându-se în credința lor. Dar Golgota și pogorârea Duhului Sfânt, pune capăt la aceste îndoieli; pune un hotar nou de credință nouă, de credință vie, tare și lucrătoare.

După Golgota și pogorârea Duhului Sfânt îi vedem pe apostoli într-o credință de foc care a făcut minuni și tămăduiri pe tot locul. Faptele Apostolilor sunt pline cu minunile pe care le-au făcut apostolii.

Înainte de Golgota și de Cincizecime, apostolii aveau o credință șovăielnică, pentru că credința lor nu era încă stropită cu sângele Crucii și nu era încă botezată cu botezul limbilor de foc. Golgota și Duhul Sfânt au pus pecetea de întărire peste credința apostolilor.

Așa e și cu credința noastră. Hotarul pe care l-au avut apostolii în credința lor, îl avem și noi.

Noi avem o credință tare sau o credință slabă, așa după cum credința noastră s-a întâlnit ori ba, cu Golgota și cu Duhul Sfânt. Avem o credință tare sau o credință slabă, așa după cum credința noastră are sau ba, pecetea Golgotei și a Duhului Sfânt.

Credința este un dar ceresc. Prin darul credinței, cerul de sus ne îmbie darul cel mai mare și scump pe care îl poate primi un om pământean: pe Isus Cel Răstignit și mântuirea prin sângele Lui. Acest dar ni l-a vestit Mântuitorul prin cuvintele: Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică (Ioan 3, 16). Acest dar ni-l îmbie Mântuitorul și prin cuvintele Lui: Adevărat, adevărat vă spun, că cine crede în Mine, are viața veșnică (Ioan 6, 47).

Isus Cel Răstignit pentru credința noastră - iată aceasta este credința cea tare, cea vie, cea mântuitoare, cea făcătoare de minuni.

Din credința aceasta ies toate darurile, toate binecuvântările și toate trebuințele noastre cele duhovnicești.

A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică, celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 11-12).

Isus, Golgota, ne-a făcut copiii lui Dumnezeu, iar când ești cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, atunci în chip firesc, ai și credința cea vie, cea tare, cea adevărată.

Când ești cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, ai credința cea simplă și tare a unui copilaș. Căci ați văzut cum e copilul. El crede tot ce-i spune tatăl, el cere tot ce-i trebuie de la tatăl lui. El n-are nici o grijă. El are dragoste și încredere desăvârșită în tatăl lui de la care așteaptă totul și cere totul.

Credința cea adevărată te face un copil al lui Dumnezeu, iar când ești un copil al lui Dumnezeu, primești toate darurile Lui, toată grija Lui și toată dragostea Lui.

Credința aceasta te îmbie să-ți arunci sarcina păcatelor la picioarele Crucii.

Credința aceasta te îmbie să-ți arunci și toate îngrijorările la picioarele Crucii. Aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuși îngrijește de voi (1 Petru 5, 7).

Credința aceasta îți dă putere să scapi și de necazuri și încercări. Un copilaș se suie într-un pom. Și neputându-se coborî, plângea disperat. Dar când s-a ivit tatăl său și i-a întins brațele să sară în ele, copilul a închis ochii și a sărit cu încredere în brațele întinse. Brațele Tatălui ceresc le are un copil al Domnului în orice primejdie ar ajunge.

Credința aceasta îți dă putere să calci biruitor și peste șerpii și balaurii patimilor și păcatelor.

Aceasta este credința care mută munții, care trece prin foc și apă, și toate le biruie. Aceasta este credința pe care nici munții fărădelegilor, nici apa și focul încercărilor și ispitelor n-o pot opri în loc.

Credința cea vie, credința cea tare, credința cea pecetluită cu sângele Golgotei, este un cutremur care face schimbări mari și minuni mari în viața omului. Așa precum marile cutremure de pământ schimbă fața pământului făcând șes unde era munte, uscat unde era baltă și râu năvalnic unde era pustie - așa face și credința cea vie. Ea scufundă munți de fărădelegi, face grădină unde era mocirlă și râu năvalnic, unde era pustie de păcate.

Credința cea vie face și azi minuni mari. Ea vindecă și azi îndrăciți, ea tămăduie și azi boli sufletești și trupești. Credința mută și azi munți și zboară peste munți. Dar credința cea slabă, credința care nu s-a întâlnit cu Golgota și cu Duhul Sfânt, nu poate face nimic. Ea nu poate muta din fața omului nici măcar o țigară sau un pahar de rachiu. De munții cei mari, de patimile cele mai mari, nici să nu mai vorbim!

După asta se cunoaște credința cea tare sau cea slabă: dacă poate muta ceva sau ba; dacă poate birui patima, sau ba. O credință care nu poate muta nimic, e o credință goală și de suflet pierzătoare.

Dragă cititorule! Eu te întreb cum stai tu cu credința ta? Ai tu o credință slabă și bolnavă? Suie-te, iubitul meu, cu ea la Golgota. Acolo e patria ei. Acolo e aerul ei, clima ei în care se poate face sănătoasă, tare, vie și lucrătoare!

Iosif Trifa.