Evanghelia de duminică: despre boli şi încercări
Pr. Iosif Trifa - Tâlcuiri culese din ziare
Acum duminică avem la rând Evanghelia cu un slăbănog pe care l-au adus la Isus. Scoală-te, a zis El slăbănogului, ridică-ţi patul, şi du-te acasă (Matei 9, 1-8).
Această Evanghelie vine la rând - cu mici deosebiri - de trei ori în decursul duminicilor de peste an. La fiecare vom da un tâlc separat. Se potriveşte aici şi tâlcuirea pe care am dat-o în nr. 17 la Evanghelia cu bolnavul de la Lacul Vitezda. În tâlcul acela am vorbit pe larg despre bolile noastre cele sufleteşti şi despre Doctorul sufletelor noastre.
La Evanghelia din duminica aceasta vom vorbi acum despre bolile cele trupeşti, despre scopul şi rosturile ce le au în viaţa noastră bolile şi încercările.
Vom spune îndată la început că bolile cele trupeşti sunt totdeauna în legătură cu viaţa noastră cea sufletească... sunt totdeauna în legătură cu cerul, cu Dumnezeu. Orice boală, orice încercare îşi are un scop, un rost al ei, iar acest rost este în mâinile Domnului. Văzute prin lumina aceasta, bolile cele trupeşti s-ar putea împărţi în 3 clase: ele ne vin ca o pedeapsă pentru păcate... ele ne vin să ne trezească din păcat şi ca un ajutor să putem ieşi din păcat... ele ne vin să ne apere de păcat şi să ne întărească sufletul. Le vom cerceta pe rând.
Întâi, bolile trupeşti ne vin ca o pedeapsă pentru păcatele noastre. Dându-ne seama de aceasta, să le purtăm cu răbdare zicând şi noi ca tâlharul de pe cruce: Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre (Luca 23, 41).
Dar însemnaţi-vă bine un lucru. Bolile şi încercările nu ne vin numai ca o pedeapsă pentru păcat. Mântuitorul nu este un temnicer, ci El este un Doctor. Evanghelia Lui nu e o temniţă de pedepsit, ci este mai ales o şcoală mare de îndreptare şi de mântuire a omului.
Boala cea trupească îşi are şi ea scopul ei cel ceresc: trezirea din somnul păcatelor. Este om pe care cu nimica nu-l poţi trezi pentru Evanghelie. Se încrede în sănătatea lui, în banii lui, în trufia lui şi îşi bate joc de chemările mântuirii. Dar când vine atare boală şi îl doboară la pat, îndată se domoleşte şi începe a striga pe Dumnezeu. În faţa unei uşi încuiate încerci toate cheile să afli care s-ar potrivi. În faţa unei inimi învârtoşate încerci multe chei sufleteşti. Încerci chemări dulci şi plăcute, dar de regulă, numai cheia suferinţelor poate descuia o astfel de inimă.
Dintr-un fier rece nu poţi face nimic. Oricât l-ai îmblăti cu ciocanul, e o trudă zadarnică. Dar îndată ce-l bagi în foc, cedează. Aşa e şi cel păcătos, după ce intră în focul suferinţelor. Ferice de cei pe care Duhul Sfânt îi trezeşte din somnul pierzării cu acul bolilor şi încercărilor! Vai de cei pe care în păcatele lor nu-i tulbură nici o încercare! Dar tot atât de vai va fi şi celor pe care Duhul Sfânt i-a trezit şi pe urmă iar au adormit. În vreme de boală şi încercare, strigă omul: Doamne, Doamne, - dar pe urmă uită iar pe Dumnezeu. 80% din cei pe care Duhul Sfânt i-a trezit prin boli şi încercări, adorm iar în păcate după ce a trecut ziua necazului. Aceştia vor avea o răspundere mai mare decât cei ce trăiesc netulburaţi de încercări.
A treia, bolile cele trupeşti - şi alte încercări - ne vin din depărtarea lui Dumnezeu să ne apere de păcat şi să ne întărească în cele sufleteşti. Aceasta e şcoala cea mare a suferinţelor şi încercărilor în care Domnul îi cheamă de regulă pe toţi cei credincioşi. Aproape toţi aleşii Domnului din Scriptură au trecut prin şcoala aceasta.
Cei credincioşi de regulă au mai multe încercări decât cei necredincioşi. De ce? Pentru că Domnul îi ceartă pe cei pe care îi iubeşte. Bolile cele trupeşti ne vin din depărtarea lui Dumnezeu ca o solie sfântă să ne apere de bolile cele sufleteşti... ne vin ca o medicină amară care scoate din noi otrava şi beteşugul cel sufletesc.
Omul cel credincios, omul cel duhovnicesc vede - şi trebuie să vadă - bolile şi încercările printr-o altă lumină de cum le vede omul cel lumesc. Un ostaş din Oastea Domnului îmi scrie că de când a intrat în Oaste a zăcut de trei ori şi oamenii şoptesc că prin asta îl încearcă Dumnezeu pentru că s-a scris în Oaste.
Asta e o judecată lumească: e judecata unor oameni care nu cunosc binecuvântările ce ni le dă şcoala suferinţelor. Ostaşul nu ne scrie ce a răspuns la şoaptele oamenilor. Eu le-aş răspunde cu o istorioară.
Două grăunţe. Pe urma unui semănător, două grăunţe se înţelegeau astfel:
- Vezi tu surată - grăi un grăunte rămas neacoperit de pământ - pe tine te-a îngropat grapa semănătorului. Eu însă am scăpat neîngropat. Eu mă desfătez acum în lumina soarelui, iar tu zaci îngropată în întuneric...
Dar în clipa când astfel cuvânta, sosi o cioară şi îl înghiţi.
Grăuntele cel îngropat în schimb, nu peste mult a ieşit afară într-un spic frumos de grâu.
Boala lui Lazăr. Pentru cei credincioşi, bolile şi încercările sunt o binecuvântare. Când Lazăr din Evanghelie s-a îmbolnăvit, surorile au trimis la Isus să-I spună: Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti, este bolnav (Ioan 11, 3).
Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti, este bolnav... ce vorbe scumpe sunt acestea pentru cei credincioşi! De regulă toţi pe care Domnul îi iubeşte, au încercări, dar aceste încercări sunt pentru ei o binecuvântare.
La vestea surorilor lui Lazăr, Isus a răspuns: Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu. Pentru cei credincioşi, boala este o binecuvântare. Eu am stat de trei ori în faţa morţii. Medicii clătinau din cap şi aşteptau sfârşitul meu, dar boala mea nu era spre moarte, ci era spre slava lui Dumnezeu şi întărirea vieţii mele celei sufleteşti. Din patul meu de suferinţă, Domnul a făcut pe urmă un amvon de unde răsună predicile din foaia aceasta.
O, binecuvântată şcoală a suferinţelor! În tine am aflat eu pe Domnul şi în tine mă întăresc neîncetat şi acum! O Doamne, nu mă lăsa să scap din această şcoală până nu voi pleca acasă la Tine.
Suflete dragă, nu teme de boli şi încercări. Boala e o şcoală cerească. Ea te aruncă în braţele Domnului. Ea cheamă lângă patul tău pe Doctorul sufletelor noastre. Eu de câte ori am zăcut bolnav, mă gândeam şi îmi ziceam: mai bine bolnav în braţele Domnului, decât sănătos în braţele diavoleştilor patimi!
Orice pahar pe care Domnul ţi-l întinde să-l bei, are pe fundul lui şi o miere dulce. Trebuie însă să bei paharul tot, ca pe urmă să simţeşti această dulceaţă.
Pasărea în colivie. Întrebaţi pe cei care au păsări cântătoare închise în colivii şi veţi afla că cele mai multe nu cântă decât închise. Cum le dă drumul nu mai cântă. Boala şi încercarea este o binecuvântare ce ne dă glas să strigăm pe Domnul şi să ne rugăm cu lacrimi fierbinţi. Cu câtă putere se roagă omul în ziua necazului!
Pe timp aspru de iarnă, înaintezi pe drum mai repede. Întocmai aşa şi pe drumul veşniciei; păşeşti mai cu spor pe timp aspru. O vreme liniştită e mai bună negreşit, dar nu pentru înaintare.
O, ce şcoală minunată este şcoala suferinţelor! Din când în când, Domnul ne cheamă în ea. Din când în când, Domnul ne opreşte din lucru şi ne cheamă în şcoala suferinţelor. Când Lazăr s-a îmbolnăvit, surorile lui au alergat după Mântuitorul. Marta cea grijulie şi-a lăsat lucrul şi a alergat după Mântuitorul.
Aşa trebuie să facă şi Marta noastră când se îmbolnăveşte Lazărul (sufletul) nostru. Să alerge după Mântuitorul.
Spălarea oilor. Astă vară la Techilghiol, pe marginea mării, am văzut un lucru interesant. Nişte ciobani din Dobrogea îşi strânseră oile la marginea mării unde apa era mai mică şi le silea să intre în apă să le spele de murdărie. Oile se opinteau, ciobanii strigau, câinii urlau; gândeai că ce prăpăd e acolo. Oile au intrat numai cu mare silă în apă. Ciobanii le mai îndemnau şi cu beţele.
Dar îndată s-a văzut cât de mult le lipsea oilor această baie. Apa mării s-a înnegrit de necurăţenia de pe ele. Pe urmă au ieşit din cazna asta curăţite şi spălate frumos.
Aşa face Domnul, Păstorul nostru Cel mare, din când în când şi cu noi. Ne afundă în apele necazurilor ca să ne curăţim de gunoiul ce s-a strâns pe sufletul nostru.
Primiţi bolile şi încercările ca tot atâtea solii cereşti trimise pentru curăţirea şi întărirea noastră cea sufletească. Gândiţi-vă că după Mântuitorul şi învăţăturile mântuirii umbla ceata celor bolnavi, orbi, şchiopi, ologi şi alţi necăjiţi. Gândiţi-vă la fericirile pe care le-a predicat El: fericiţi sunt cei ce plâng... fericiţi sunt cei ce sufăr, etc. Decât cu o sănătate şi cu o linişte în braţele păcatelor, mai bine bolnav şi necăjit în braţele Domnului. Un astfel de om nu este nici bolnav, nici necăjit.
O ce Doctor mare şi bun este Mântuitorul! El a vindecat milioane şi milioane de suflete şi de bolnavi. El n-a dat niciodată vreo reţetă greşită. Doctoria Lui face minuni, şi totuşi lumea nu aleargă la acest Doctor. E plină lumea de bolnavi, şi totuşi n-aleargă la El. Pe la uşile medicilor vestiţi, e târg de oameni bolnavi. Iar Doctorul trupurilor şi sufletelor noastre are atât de puţini clienţi...
Ferice de cei care Îl caută pe acest Doctor!
Iosif Trifa.