Evanghelia de duminică: puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit? (3)

Acum duminică avem Evanghelia ce spune că furtună s-a făcut odată când apostolii erau pe mare, cu corabia. O spaimă îi ajunsese, când iată-L pe Domnul vine spre ei păşind peste valurile mării. Învăţăceii credeau că este o nălucă, dar Isus le-a zis: nu vă temeţi - şi l-a chemat pe Petru să treacă la El peste valuri.

Petru s-a coborât din corabie, şi a început să umble pe ape ca să meargă la Isus. Dar, când a văzut că vântul era tare, s-a temut; şi fiindcă începea să se afunde, a strigat: Doamne, scapă-mă! Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi după ce au intrat în corabie, a stat vântul (Matei 14, 29-32).

Iată o Evanghelie pe care o trăim şi noi de atâtea ori în viaţa noastră cea sufletească. Cine oare a avut tot senin şi vreme bună în viaţa lui? Nimeni. Toţi am avut şi avem furtuni mai mari sau mai mici în marea vieţii noastre. Vremea vieţii noastre se trece mai mult în nor decât în senin, mai mult în furtună decât în linişte. Sunt două feluri de valuri şi de furtuni în marea vieţii noastre: de o parte sunt valurile necazurilor şi întristărilor, iar de altă parte e viforul ispitelor şi a păcatelor. Pe furtuna cea dintâi - a necazurilor - toţi o cunosc, toţi se tem de ea şi se feresc de ea. Însă nu cunosc toţi oamenii pe cealaltă: viforul ispitelor şi patimilor lumeşti. Puţini se înspăimântă de acest vifor şi puţini umblă să scape de el. Dimpotrivă. Cei mai mulţi caută în adins această furtună şi simţesc plăcere în valurile plăcerilor lumeşti (adică în valurile pieirii sufleteşti). Şi mai puţini sunt apoi acei care cunosc pe Acela care Singur poate domoli şi linişti furtuna necazurilor şi viforul ispitelor: pe Isus Mântuitorul.

O, ce privelişte înspăimântătoare se poate vedea în marea acestei vieţi! În toate părţile se văd corăbii ce se scufundă şi corăbieri ce se îneacă; în toate părţile suflete ce se pierd în valurile patimilor şi păcatelor, în toate părţile corăbieri ce dorm la cârma vieţii, în vreme ce corabia lor se scufundă. Dar iată în mijlocul acestei grozave furtuni de pieire sufletească, o mică ceată pluteşte în jurul unei lumini. E ceata celor puţini care Îl au pe Isus Mântuitorul de cârmaci şi cârmuitor al vieţii lor. În mijlocul valurilor, această ceată stă fără frică şi peste valuri umblă ca pe uscat.

Dragă cititorule! Şi tu eşti un călător în marea acestei vieţi plină de vânturi şi furtuni. Şi viaţa ta este o corabie prinsă de furtună în mijlocul mării. Însă dacă trăieşti o viaţă cu Domnul, atunci n-ai de ce să te temi. Când trăieşti o viaţă cu Domnul, El apare mereu în furtunile vieţii tale cu lumină şi scăpare, aşa cum a apărut apostolilor cuprinşi de vifor. Când vine vreme rea, când noapte se face în viaţa ta şi toţi te părăsesc, deodată Se iveşte El, Domnul şi Mântuitorul tău, şi îţi strigă: nu te teme şi nu te

înspăimânta căci Eu cu tine sunt să te scap şi să te mântui (Ier. 1, 8). O, ce uşoară este viaţa când o trăieşti cu Domnul, când Îl ai pe Domnul de cârmaci şi cârmuitor al vieţii tale! Dă-ţi, iubite cititorule, cârma vieţii tale Acestui cârmuitor, căci El Singur ştie calea spre ţărmul mântuirii. El Singur ştie când vine furtuna şi El Singur ştie să o liniştească. Dă-I Lui cârma vieţii tale şi îndată vei scăpa de toate grijile, de toate necazurile şi de toate primejdiile. Ce linişte, ce putere şi ce încredere ai atunci când Domnul Isus e la cârma vieţii tale!

Undeva am citit că pe o vreme de furtună, toţi călătorii unui vapor erau cuprinşi de groază şi spaimă. Numai un copil stătea liniştit. E tata la cârmă - zicea el - şi nu mă tem. Era copilul căpitanului care cârmuia vaporul. Călătorii au rămas mişcaţi şi ruşinaţi de încrederea ce o avea acest copil în tatăl său, iar ei, oameni mari şi creştini, pierduseră încrederea în Tatăl ceresc. Aşa e şi cu noi. Când Tatăl e la cârmă, când voia Lui şi legile Lui cârmuiesc corabia vieţii noastre, n-avem de ce să ne temem. Se spune mereu că lumea aceasta e plină de primejdii, însă eu zic că nu este decât o singură primejdie adevărată în această lume: când L-ai părăsit pe Domnul, când din furtuna vieţii tale lipseşte El. Se spune mereu că această lume e o vale a plângerii plină de necazuri. Eu însă zic că nu este în această lume decât un singur necaz adevărat: când L-ai pierdut pe Domnul, când păcatul te-a despărţit de Domnul şi trăieşti o viaţă fără El. Când mi-a murit fie iertata soţie, poporul din sat mă plângea ca pe un pierdut şi ca pe un nenorocit ce a gătat cu viaţa. Eu însă le-am zis: dragii mei! eu nu sunt pierdut, căci n-am pierdut încă pe Mântuitorul meu... pierdut e numai acela care a pierdut pe Mântuitorul...

Un mare filozof, voind să arate preţuirea unei mame a lăsat vestitele vorbe: am pierdut pe mama, de acum n-am ce mai pierde. Eu însă zic că nu acesta e hotarul pierderii, ci e altul. E acesta: Am pierdut pe Mântuitorul, de acum n-am ce mai pierde!... Numai cine a ajuns la acest hotar, e cu adevărat un pierdut pe vecii vecilor. Greşeala oamenilor e că nu se ştiu rezema destul de tare în Mântuitorul, în acest cârmaci al vieţii noastre. Se reazemă oamenii în lucruri trecătoare. De când eram preot la ţară, mi-aduc aminte de un om ce a murit de necaz că pierduse 5000 de lei. Sărmanul!

El n-avea alt reazem şi cârmuitor al vieţii sale. Sunt iarăşi alţii care Îl cheamă pe Domnul la cârma vieţii lor, dar numai pe vreme de boală şi necaz mare. Atunci strigă, vai, vai... însă îndată ce trece furtuna, iarăşi alungă pe Domnul de la cârmă şi se cârmuiesc ei spre păcat şi pieire.

Dragă cititorule! O credinţă vie şi lucrătoare are acela care şi-a încredinţat Domnului cârma vieţii sale şi înaintează cu El spre ţara veşniciei. Ai tu o astfel de credinţă?

Iosif Trifa.