Evanghelia de duminică: și ea venind, s-a închinat Lui zicând
Pr. Iosif Trifa - Tâlcuiri culese din ziare
Isus, după ce a plecat de acolo, S-a dus în părțile Tirului și ale Sidonului. Și iată că o femeie cananeancă, a venit din ținuturile acelea, și a început să strige către El: Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiică-mea este muncită rău de un drac. El nu i-a răspuns nici un cuvânt. Și ucenicii Lui s-au apropiat și L-au rugat stăruitor: Dă-i drumul, căci strigă după noi. Drept răspuns, El a zis: Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel. Dar ea a venit și I s-a închinat, zicând: Doamne, ajută-mi! Drept răspuns, El i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor, și s-o arunci la căței! Da, Doamne, a zis ea, dar și cățeii mănâncă fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci Isus i-a zis: O, femeie, mare este credința ta, facă-ți-se cum voiești. Și fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela. Isus a plecat din locurile acelea, și a venit lângă Marea Galileii. S-a suit pe munte, și a șezut jos acolo (Matei 15, 21-29).
O femeie s-apropie de Domnul. Un necaz mare o aduce la Domnul: în casa ei avea o fiică chinuită de diavolul. Mult va fi umblat sărmana femeie să-și tămăduiască odorul, dar toate umblările și încercările ei au fost zadarnice. Poate pe când toate nădejdile ei se destrămaseră, aude o veste: a sosit în hotarul lor Isus, fiul lui David, care vindecă toate bolile și neputințele în popor. În sufletul sărmanei femei deodată se aprinde, ca o lumină mare, nădejdea și credința că Singur Domnul Isus va putea tămădui și pe fiica ei. Această credință o pleacă la drum.
Minunată credință și cu multă învățătură pentru noi! Pe cananeancă a plecat-o la drum un necaz mare ce-l avea în casa sa: fiica ei se chinuia cumplit de diavolul. Să băgăm de seamă: în casa sufletului nostru poate că și noi avem acest necaz. Sufletul nostru poate că se chinuie și el în fel de fel de patimi lumești și diavolești. Femeia cananeancă nu putea sta acasă să-și vadă fiica chinuindu-se de diavolul. Alerga în toate părțile după ajutor. Și tu, dragă cititorule, stai liniștit în păcatele tale? Vezi pe diavolul cum îți chinuie sufletul cu ispitele și patimile, și nu te miști? Și nu pleci să-L afli pe Doctorul sufletelor? Ca și cananeanca, trebuie să avem și noi o credință vie și lucrătoare, care să ne scoată din hotarele păcatelor și să ne plece după darul și ajutorul Domnului Isus. O credință, cu care te lași să trăiești în toate păcatele și năravurile tale cele rele, este o credință moartă și de suflete pierzătoare.
Iat-o pe femeia cananeancă apropiindu-se de Domnul. Ea strigă de departe: miluiește-mă Doamne, fiul lui David! Fiica mea rău se muncește... Este acesta un strigăt de durere; este un strigăt în care o biată mamă și-a pus toată durerea ei, toată credința ei, toată nădejdea ei și toate lacrimile ei. Domnul Isus înțelege îndată acest strigăt, însă vrea să pună la încercare credința femeii. De aceea nu i-a răspuns ei nimica.
Dar credința femeii strigă mai departe. O mustră gloata, o roagă învățăceii să tacă, dar femeia strigă mai departe și tot mai stăruitor. Apostolii Îl roagă pe Domnul să-i scape de acest strigăt. Însă Domnul vrea să scoată din focul încercării o pildă vie de credință, de aceea respinge rugarea femeii. Pe vremea Mântuitorului, evreii se țineau de singurul popor ales al Domnului. Toți ceilalți păgâni, erau numiți goimi, adică câini. De data asta - pentru a încerca credința femeii - Se pune și Mântuitorul pe punctul acesta de vedere. De aceea zice că nu este bine a lua pâinea fiilor (adică a fiilor lui Israel) și a o arunca câinilor (adică păgânilor). Dar credința femeii nu slăbește nici în fața acestei respingeri, ci și mai fierbinte și stăruitoare se face. Această credință o apleacă la picioarele lui Isus cu rugăciunea: Doamne, ajută-mi. Această credință o apleacă la picioarele Domnului cu vorbele: Așa este Doamne! Luați aminte! Mare taină este în aceste vorbe. Prin ele femeia zicea: așa este Doamne, eu știu, eu cunosc că sunt o păcătoasă, sunt o păgână vrednică de osândă, de pedeapsă, de pieire, dar totuși Te rog slobozește și pentru mine o fărâmă din darul și ajutorul Tău... Minunată pildă de credință vie, tare, lucrătoare și stăruitoare.
Așa, iubite cititorule, trebuie să fie și credința noastră: tare, statornică, stăruitoare. Sunt atâția oameni care cred numai până ce le merge bine, dar credința lor slăbește îndată ce li se respinge o mică rugare, sau le vine un necaz ca încercare.
Credința cea adevărată trebuie să ne aplece și pe noi la picioarele Domnului Isus, la picioarele Crucii Sale, cu vorbele: așa este Doamne. Adică, ne cunoaștem și noi Doamne că suntem păcătoși, păgâni, nevrednici de ajutor, vrednici de osândă, de pedeapsă, de pieire, dar totuși cădem în fața Ta și cerem mila Ta. În fața Mântuitorului trebuie să te vezi, iubite cititorule, neputincios, păcătos, osândit, pierdut, pentru că numai peste această cunoaștere a stării tale celei păcătoase se pogoară darul iertării și al mântuirii ce izvorăște din Jertfa Crucii de pe Golgota.
Femeia cananeancă umbla să apuce și ea o fărâmă din Dumnezeiasca milă și iertare. Nouă creștinilor de azi ne stă masa totdeauna întinsă. Pe noi nu ne respinge Mântuitorul ca pe femeia din Evanghelie, ci ne cheamă mereu zicând: Veniți că iată toate sunt gata (Luca 14, 16)... veniți că iată am suit Golgota... veniți că iată cuiele au trecut prin mâinile și picioarele Mele... veniți căci sulița a străpuns coasta Mea... totul e gata, totul am suferit pentru voi și mântuirea voastră... cina marelui ospăț e întinsă și deschisă... veniți și luați în dar viață și mântuire...
Însă vai, cei mai mulți creștini n-ascultă această dulce și scumpă chemare; nu iau darurile ce li se îmbie. Nu pentru păcate își pierd oamenii sufletul, ci pentru că nu știu lua, sau mai bine zis, nu vreau să ia darurile ce ni le-a câștigat Isus Mântuitorul prin sfântă Jertfa Sa.
Iosif Trifa.