Evanghelia de duminică: şi ea venind, s-a închinat Lui zicând

Isus, după ce a plecat de acolo, S-a dus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată că o femeie cananeancă, a venit din ţinuturile acelea, şi a început să strige către El: Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiică-mea este muncită rău de un drac. El nu i-a răspuns nici un cuvânt. Şi ucenicii Lui s-au apropiat şi L-au rugat stăruitor: Dă-i drumul, căci strigă după noi. Drept răspuns, El a zis: Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel. Dar ea a venit şi I s-a închinat, zicând: Doamne, ajută-mi! Drept răspuns, El i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor, şi s-o arunci la căţei! Da, Doamne, a zis ea, dar şi căţeii mănâncă fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci Isus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta, facă-ţi-se cum voieşti. Şi fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela. Isus a plecat din locurile acelea, şi a venit lângă Marea Galileii. S-a suit pe munte, şi a şezut jos acolo (Matei 15, 21-29).

O femeie s-apropie de Domnul. Un necaz mare o aduce la Domnul: în casa ei avea o fiică chinuită de diavolul. Mult va fi umblat sărmana femeie să-şi tămăduiască odorul, dar toate umblările şi încercările ei au fost zadarnice. Poate pe când toate nădejdile ei se destrămaseră, aude o veste: a sosit în hotarul lor Isus, fiul lui David, care vindecă toate bolile şi neputinţele în popor. În sufletul sărmanei femei deodată se aprinde, ca o lumină mare, nădejdea şi credinţa că Singur Domnul Isus va putea tămădui şi pe fiica ei. Această credinţă o pleacă la drum.

Minunată credinţă şi cu multă învăţătură pentru noi! Pe cananeancă a plecat-o la drum un necaz mare ce-l avea în casa sa: fiica ei se chinuia cumplit de diavolul. Să băgăm de seamă: în casa sufletului nostru poate că şi noi avem acest necaz. Sufletul nostru poate că se chinuie şi el în fel de fel de patimi lumeşti şi diavoleşti. Femeia cananeancă nu putea sta acasă să-şi vadă fiica chinuindu-se de diavolul. Alerga în toate părţile după ajutor. Şi tu, dragă cititorule, stai liniştit în păcatele tale? Vezi pe diavolul cum îţi chinuie sufletul cu ispitele şi patimile, şi nu te mişti? Şi nu pleci să-L afli pe Doctorul sufletelor? Ca şi cananeanca, trebuie să avem şi noi o credinţă vie şi lucrătoare, care să ne scoată din hotarele păcatelor şi să ne plece după darul şi ajutorul Domnului Isus. O credinţă, cu care te laşi să trăieşti în toate păcatele şi năravurile tale cele rele, este o credinţă moartă şi de suflete pierzătoare.

Iat-o pe femeia cananeancă apropiindu-se de Domnul. Ea strigă de departe: miluieşte-mă Doamne, fiul lui David! Fiica mea rău se munceşte... Este acesta un strigăt de durere; este un strigăt în care o biată mamă şi-a pus toată durerea ei, toată credinţa ei, toată nădejdea ei şi toate lacrimile ei. Domnul Isus înţelege îndată acest strigăt, însă vrea să pună la încercare credinţa femeii. De aceea nu i-a răspuns ei nimica.

Dar credinţa femeii strigă mai departe. O mustră gloata, o roagă învăţăceii să tacă, dar femeia strigă mai departe şi tot mai stăruitor. Apostolii Îl roagă pe Domnul să-i scape de acest strigăt. Însă Domnul vrea să scoată din focul încercării o pildă vie de credinţă, de aceea respinge rugarea femeii. Pe vremea Mântuitorului, evreii se ţineau de singurul popor ales al Domnului. Toţi ceilalţi păgâni, erau numiţi goimi, adică câini. De data asta - pentru a încerca credinţa femeii - Se pune şi Mântuitorul pe punctul acesta de vedere. De aceea zice că nu este bine a lua pâinea fiilor (adică a fiilor lui Israel) şi a o arunca câinilor (adică păgânilor). Dar credinţa femeii nu slăbeşte nici în faţa acestei respingeri, ci şi mai fierbinte şi stăruitoare se face. Această credinţă o apleacă la picioarele lui Isus cu rugăciunea: Doamne, ajută-mi. Această credinţă o apleacă la picioarele Domnului cu vorbele: Aşa este Doamne! Luaţi aminte! Mare taină este în aceste vorbe. Prin ele femeia zicea: aşa este Doamne, eu ştiu, eu cunosc că sunt o păcătoasă, sunt o păgână vrednică de osândă, de pedeapsă, de pieire, dar totuşi Te rog slobozeşte şi pentru mine o fărâmă din darul şi ajutorul Tău... Minunată pildă de credinţă vie, tare, lucrătoare şi stăruitoare.

Aşa, iubite cititorule, trebuie să fie şi credinţa noastră: tare, statornică, stăruitoare. Sunt atâţia oameni care cred numai până ce le merge bine, dar credinţa lor slăbeşte îndată ce li se respinge o mică rugare, sau le vine un necaz ca încercare.

Credinţa cea adevărată trebuie să ne aplece şi pe noi la picioarele Domnului Isus, la picioarele Crucii Sale, cu vorbele: aşa este Doamne. Adică, ne cunoaştem şi noi Doamne că suntem păcătoşi, păgâni, nevrednici de ajutor, vrednici de osândă, de pedeapsă, de pieire, dar totuşi cădem în faţa Ta şi cerem mila Ta. În faţa Mântuitorului trebuie să te vezi, iubite cititorule, neputincios, păcătos, osândit, pierdut, pentru că numai peste această cunoaştere a stării tale celei păcătoase se pogoară darul iertării şi al mântuirii ce izvorăşte din Jertfa Crucii de pe Golgota.

Femeia cananeancă umbla să apuce şi ea o fărâmă din Dumnezeiasca milă şi iertare. Nouă creştinilor de azi ne stă masa totdeauna întinsă. Pe noi nu ne respinge Mântuitorul ca pe femeia din Evanghelie, ci ne cheamă mereu zicând: Veniţi că iată toate sunt gata (Luca 14, 16)... veniţi că iată am suit Golgota... veniţi că iată cuiele au trecut prin mâinile şi picioarele Mele... veniţi căci suliţa a străpuns coasta Mea... totul e gata, totul am suferit pentru voi şi mântuirea voastră... cina marelui ospăţ e întinsă şi deschisă... veniţi şi luaţi în dar viaţă şi mântuire...

Însă vai, cei mai mulţi creştini n-ascultă această dulce şi scumpă chemare; nu iau darurile ce li se îmbie. Nu pentru păcate îşi pierd oamenii sufletul, ci pentru că nu ştiu lua, sau mai bine zis, nu vreau să ia darurile ce ni le-a câştigat Isus Mântuitorul prin sfântă Jertfa Sa.

Iosif Trifa.