Evanghelia din duminica după Înălţarea Domnului

După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer, şi a zis: Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora, pe care Mi i-ai dat Tu. Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu. Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o fac. Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea. Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor, pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, şi Tu Mi i-ai dat; şi ei au păzit Cuvântul Tău. Acum au cunoscut că tot ce Mi-ai dat Tu, vine de la Tine. Căci le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit, şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia, pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi: tot ce este al Meu, este al Tău, şi ce este al Tău, este al Meu, şi Eu sunt proslăvit în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia, pe care Mi i-ai dat şi nici unul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Dar acum Eu vin la Tine; şi spun aceste lucruri, pe când sunt încă în lume, pentru ca să aibă în ei bucuria Mea deplină. Le-am dat Cuvântul Tău şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume. Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul. Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume. Şi Eu Însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr. Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine, ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum Noi suntem Una, Eu în ei, şi Tu în Mine, pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine. Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă, pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu, să fie în ei, şi Eu să fiu în ei (Ioan cap. 17).

Despre unirea tuturor creştinilor

Până şi pe sate, dar mai ales la oraşe, creştinii nu au aceeaşi credinţă, nu aparţin la aceeaşi biserică. Însăşi lăcaşurile sfinte nu sunt zidite şi aranjate la fel. Ale noastre biserici sunt cu altarul către răsărit, cele catolice către apus. Unele au în turnuri crucea izbăvitoare, altele un glob. În bisericile noastre sunt icoane şi candelabre, în altele pereţii sunt goi şi fără podoabe.

Precum în cele dinafară se deosebesc, aşa şi în cele lăuntrice, iar aici deosebirea e şi mai mare şi prăpastie adâncă se desface între unii şi alţii, încât numele de creştin pare a fi o mustrare pentru cei ce aud cum Hristos Se roagă Tatălui ceresc ca toţi creştinii să fie una.

Întâia mie de ani toţi creştinii trăiau într-o singură biserică creştină, apostolică şi sobornică - şi aceasta e sfânta noastră biserică ortodoxă.

Deşertăciunea omenească şi păcatul i-a sfărâmat unitatea. S-au dezlipit întâi catolicii apuseni, care au născocit nişte documente mincinoase, pentru întâietatea papei de la Roma, ca urmaş al Sfântului Petru, fruntaşul apostolilor.

Înşelăciunea s-a descoperit mai târziu.

Au ajuns pe scaunul papal nişte persoane desfrânate, pe urma cărora atâta stricăciune a năpădit în biserică, încât cei buni, n-au mai putut sta alăturea de cei răi, - şi au părăsit-o.

Popoare nobile, care erau mândria catolicilor, s-au lepădat de papa şi au înfiinţat biserici noi naţionale: englezii, germanii, suedezii.

Şi drept despăgubire, papa, pierzând pe aceştia, a întins o vânătoare de suflete unde a văzut cu ochii. Dar nu s-au lăsat năimiţi decât cei slabi de înger şi cei ce erau lesne de amăgit.

Printre aceştia au avut nenorocirea să fie şi fărâma de fraţi ai noştri care aparţin bisericii unite.

Trecerea la uniţi a făcut-o episcopul cu protopopii săi. Poporul, neînvăţat şi ascultător, n-a fost întrebat, s-a lăsat purtat la voia întâmplării.

Când s-au deşteptat - mărginenii, s-au pornit într-o revoltă, de care s-a resimţit istoria noastră o sută de ani. E meritul poporului de rând că conducătorii lui au fost ţinuţi în frâu şi nu s-au lăsat târâţi la pierzare şi la scâlciere sufletească.

Dacă sunt catolici: ei trebuie să se supună tuturor rânduielilor catolice, începând cu slujba în limba latină, cu preoţimea necăsătorită, etc. Dacă păstrează obiceiurile noastre, rugăciunea lui Hristos trebuie să-i facă a se întoarce la noi, de unde au plecat.

Rămâne să vedem dacă poporul de rând şi fără nici un interes şi fără vicleşug, trezindu-se să se hotărască: mai mare e dorinţa şi rugăciunea fierbinte a Mântuitorului să fim una, ori a acelora care le strecoară în suflet ispita veşnicei dezbinări nenorocite!

Din tot sufletul ne rugăm - şi căzând în genunchi să cerem de la Dumnezeu ca să dea tuturor înţelegere despre răul dezbinării şi al sfâşierii, şi în locul încăpăţânării, cunoştinţa greşelilor proprii şi lacrimi de pocăinţă şi dragoste de Hristos şi răbdare faţă de cei rătăciţi, până îşi vor simţi bârna în ochi şi vor vedea adevărul şi se vor lipi cu sufletul de Hristos.

Iosif Trifa.