Făclierii Oastei Domnului

Fiecare ostaş să fie un purtător de Foc Ceresc

Oastea Domnului s-a aprins dintr-o mică scânteie ce venea de la Dumnezeu. Focul Oastei se aprinde şi azi tot aşa: din mici începuturi, din scântei, din cărbuni aprinşi, din suflete care se aprind şi care aprind apoi şi pe alţii. Sunt bune şi adunările mai mari ale Oastei; focuri mai mari care aprind multe suflete. Dar - întocmai ca la pescuirea cea sufletească - aşa şi aici: aprinderea cea statornică o fac, de cele mai multe ori, micii făclieri, o fac sufletele singuratice care ard pentru Domnul, care aprind cărbunii stinşi şi suflă mereu în ei, până ce se şi face un foc al Oastei.

De multe ori, după o adunare mare, nu rămâne foc în sat, sau, şi dacă rămâne, se stinge repede, dacă nu-i cine să sufle mai departe în el. Dar făclierul Domnului lucrează altcum: el strânge cărbune lângă cărbune şi aprinde mereu cărbune după cărbune şi suflă mereu în foc, până ce focul s-a aprins statornic. Cele mai multe oşti s-au format în chipul acesta.

În fiecare sat, în fiecare ţinut, Domnul a aprins câte un suflet şi, pe urmă, acest suflet, acest făclier, a suflat în cărbuni şi a aprins foc. A făcut Oaste, a făcut adunare.

Atâţia şi atâţia dintre fraţi ostaşi ne scriu: „Am fost în satul cutare şi cutare… N-am aflat nici un ostaş… Am tras la o casă… Le-am vorbit oamenilor despre Oaste… Le-am citit, le-am dat cărţi, am cântat, ne-am rugat… Şi acum s-a înfiinţat o Oaste ce sporeşte văzând cu ochii şi se strânge mulţime de popor”.

Ce făcuse un astfel de ostaş? Un lucru simplu: a luat un tăciune aprins, l-a dus în satul cutare şi a „aprins” cu el un sat întreg pentru Oastea Domnului.

Ţara este plină de astfel de „aprinzători” de foc. Ţara este plină cu făclieri care colindă satele şi oraşele, aprinzând pe tot locul casele, sufletele, oştile. Domnul îi cunoaşte pe toţi şi El le va da răsplata cerească. Fiecare ostaş al Domnului trebuie să fie un făclier, un purtător de foc ceresc. Fiecare ostaş trebuie să fie un cărbune aprins. Şi fiecare trebuie să plece cu acest cărbune, ca să aprindă şi alţi cărbuni stinşi. Fiecare ostaş trebuie să fie un aprinzător de suflete. Toţi cei care simţim că arde în noi ceva din Focul cel ceresc trebuie să fim, să ne facem nişte aprinzători de sate, de oraşe, de case, de suflete.

Şi fiecare ostaş trebuie să fie şi un suflător în foc. După ce s-a aprins focul, să sufle mereu în el, ca să nu se stingă.

Să suflăm mereu în focul nostru şi în focul altora!

Să ne aprindem mereu pe noi şi să aprindem mereu şi pe alţii! Parola noastră să fie: „Foc!”.