Cetatea asediată şi cucerită cu foc

Din timpurile vechi, când războaiele se dădeau în jurul cetăţilor - pentru apărarea şi cucerirea cetăţilor - a rămas o interesantă formă de asediu. Când cetatea asediată nu voia nicicum să se predea, pentru cucerirea ei, se folosea pe urmă aşa-numitul asediu de foc. Se aruncau asupra ei săgeţi aprinse de foc. Cetatea lua foc, se aprindea şi era silită să se predea.

Cetatea era astfel cucerită cu foc, cu puterea focului.

Aşa e şi cu cucerirea sufletelor pentru Domnul. Cetatea omului care trăieşte în lume şi în duhul lumii nu se predă aşa uşor. Ea se apără cu îndârjire. Satan i-a făcut multe turnuri de apărare. Şi, an de an, i-a îngroşat zidurile. Toate atacurile tale par zadarnice. Cetatea rezistă. Şi va rezista mereu până nu soseşte asediul cel de foc al Duhului Sfânt. „Cetatea” noastră a căzut numai după acest „bombardament” binecuvântat. Şi „cetatea” altor suflete pierdute tot numai cu acest „asediu de foc” se poate cuceri.

În vestirea mântuirii şi în cucerirea sufletelor pierdute trebuie foc, foc şi iar foc.

Nu se predă Domnului cetatea vecinului tău? Apoi, dragul meu, atacă-l cu asediul cel de foc. Bombardează-l cu săgeţile cele de foc ale dragostei. Atacă-l cu necruţare şi azi, şi mâine cu aceste săgeţi de foc şi răneşte-l cu ele. Şi apoi fii sigur că, la asaltul acesta, vecinul tău nu va putea rezista până la sfârşit. Se va aprinde şi „cetatea” lui şi se va preda Domnului.

Numai cu Focul cel ceresc al darului şi harului Duhului Sfânt poţi cuceri un suflet pierdut.

Cu un astfel de foc să umblăm şi noi, iubiţii mei fraţi ostaşi, după cucerirea celor care trăiesc în lume. Cu un astfel de foc să-i aprindem şi pe alţii pentru Domnul. Mai întâi, noi înşine să ne aprindem şi atunci se vor aprinde şi alţii.

Fratele meu! Arzi tu? Arde focul în tine? Apoi, dacă tu arzi, să ştii că se va aprinde şi „casa” de-aproapelui tău. Va sări foc din focul tău şi în sufletul de-aproapelui tău şi se va aprinde şi el pentru Domnul.