Un car de foc l-a răpit pe Ilie

„Carul” cel de foc al Duhului Sfânt trebuie să ne răpească şi pe noi

Pe Ilie prorocul l-a răpit la cer un car de foc. „Pe când mergea el vorbind cu Elisei, iată, un car de foc şi nişte cai de foc i-au despărţit pe unul de altul şi Ilie s-a înălţat la cer într-un vârtej de vânt” (2 Regi 2, 11).

Carul cel de foc care l-a răpit pe Ilie la cer - în înţeles duhovnicesc - există şi azi. El aleargă şi azi. El „răpeşte” şi azi. Acesta este Carul cel de foc al Duhului Sfânt. E Carul cel de foc care răpeşte şi înalţă sufletul.

Sunt în viaţa noastră, în viaţa celor care căutăm mântuirea, clipe sfinte şi binecuvântate, când ne simţim şi noi răpiţi de „carul” de foc. Simţim în noi ceva care ne aprinde, ne face „nebuni” pentru Hristos, nebuni pentru dragostea lui Dumnezeu şi dragostea de-aproapelui. Simţim ceva ce parcă ne desparte de lume, ne scoate din lume, ne înalţă la cer. Acesta e Carul cel de foc al Duhului Sfânt. Acesta e „Carul” cel sfânt şi binecuvântat Care ne poartă pe sus, ne ridică la înălţimi cereşti nebănuite, unde simţim bucurii duhovniceşti nebănuite.

Toţi cei nebuni pentru Hristos cunoaştem acest „Car”. De atâtea ori ne-am simţit „răpiţi” de El. Lumea însă ne zice: nebuni, zăpăciţi. Pentru omul cel lumesc este o nebunie nebunia pentru Hristos. Pentru că el, sărmanul, n-a fost niciodată în Carul cel de foc; pe el nu l-a „răpit” niciodată Carul cel de foc al Duhului Sfânt.

Primejdia cea mare pentru copiii lui Dumnezeu, pentru oamenii cei duhovniceşti, este răceala, lâncezeala, stingerea. Sunt în viaţa omului duhovnicesc clipe de răceală, clipe de primejdie, când lumea parcă stinge „focul”. Şi atunci… n-avem decât o singură scăpare: „Carul cel de foc”. Să ne rugăm pentru el. Să ne rugăm să ne „răpească” iarăşi el din amorţeală şi lâncezeală.

Ai slăbit, fratele meu? Simţi că te-ai răcit? Apoi jos cu genunchii şi sus cu mâinile! Roagă-te cu căldură, cântă cu foc şi plângi cu lacrimi! Roagă-te pentru „Carul cel de foc”. Şi nu te lăsa până nu simţi acest „Car” şi te-ai suit în acest „Car”.

Şi de cumva singur nu te poţi sui, du-te de caută şi tu un „Elisei”, un frate. Şi te roagă împreună cu el. Şi plânge împreună cu el. Şi du-te cu regularitate la biserică şi la adunarea Oastei. Căci acolo capeţi putere să te sui în „Car”.

Când copiii lui Dumnezeu, când copiii Oastei se roagă cu foc, cântă cu foc şi plâng cu lacrimi de foc - atunci îndată soseşte „Carul”. Şi Îl simţim cum ne „ridică” şi cum ne „poartă” pe înălţimi nebănuite de dragoste şi bucurie duhovnicească.

Fratele meu! Eu te întreb: cunoşti tu „Carul cel de foc” al Duhului Sfânt? De câte ori te-a „răpit” acest Car de foc? De câte ori te-ai simţit „răpit” de dragostea lui Dumnezeu, de dragostea pentru sufletul tău şi pentru de-aproapele tău? De câte ori te-ai lăsat „răpit” de acest „Car” binecuvântat?… Şi de câte ori ai călătorit cu el?

Lumea şi ştiinţa au inventat multe care; multe feluri de maşini care aleargă, una mai repede decât alta. Azi zboară omul şi prin văzduh. Dar… pentru suflet, lumea şi ştiinţa n-au făcut nici o invenţie. Nici un automobil, nici un avion. Şi nici nu poate face. Căci noi avem „Carul cel de foc”, care întrece toate invenţiile şi toate maşinile din lume.

Şi dacă învăţaţii nu se prea „suie” în acest „Car”, să dăm slavă lui Dumnezeu că se „suie” cei săraci şi neînvăţaţi. Apucă Împărăţia lui Dumnezeu cei săraci şi neînvăţaţi.

Slăvit să fie Domnul! Şi la Oastea Domnului aleargă „Carul cel de foc”! Duhul Sfânt „ne poartă în carul Lui de biruinţă” (2 Cor 2, 14). «Părinte, Părinte» - striga Elisei, uitându-se cum se înălţa Ilie la cer - carul lui Israil (carul lui Dumnezeu) şi călărimea lui!” (2 Regi 2, 12). Cu acest „Car” şi cu această „călărime”, purtăm şi noi, ostaşii, războiul cel sfânt. Şi acest „Car” ne va trece, pe urmă, de pe pământ la cer şi de la moarte la viaţă.

Pe Ilie l-a ridicat la cer un „Car de foc” şi un vârtej de vânt. Binecuvântată este clipa când în viaţa noastră împreună lucrează Focul şi Vântul cel ceresc. Oriunde sosesc Vântul şi Focul cel ceresc, acolo se înalţă sufletele la cer, la Dumnezeu, la mântuire.

Rugăciune

O, vino, Duhule Sfinte, şi mă „răpeşte” şi pe mine cu „Carul Tău cel de foc”! „Răpeşte-mă” din lume şi mă ridică spre cer, spre Dumnezeu, spre Patria mea de mâine. Şi mă poartă mereu, Duhule Sfinte, în „carul Tău cel de foc”. Ca să nu mă mai răpească lumea şi ispitele.

O, vino, Duhule Sfinte, şi mă aprinde mereu cu focul Tău şi mă trezeşte mereu cu Cuvântul Tău. Cu Focul şi cu Cuvântul Tău, mă ridică mereu spre cer, spre Dumnezeu.

Duhule Sfinte, poartă-ne mereu în „carul Tău cel de biruinţă” pe toţi cei care ne-ai înviat din văile morţii şi ne-ai strâns într-o „Oaste mare” (Ezec 37, 10). „Carul Tău şi călărimea Ta” să ne ducă mereu la biruinţă! Vântul Tău şi Focul Tău să treacă mereu peste tabăra noastră! Şi peste ţara noastră, Vântul Tău să sufle şi Focul Tău să aprindă, pentru ca să se trezească şi ţara aceasta! Pentru ca orice suflet să se aplece sub Crucea lui Iisus şi să afle mântuirea.

Şi acum, o, Duhule Sfinte, mă aplec smerit sub aripile Tale! Şi Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să scriu aceste învăţături. Îţi mulţumesc că m-ai suit în „Carul” Tău, ca să le pot scrie. Cu focul cu care m-ai aprins, fă, Duhule Sfinte, să se aprindă şi alţii. Pentru ca, pe urmă, „Carul Tău cel sfânt” să ne treacă pe toţi în Patria noastră de mâine, în bucuriile Vieţii celei veşnice. Amin.