Un car de foc l-a răpit pe Ilie

„Carul” cel de foc al Duhului Sfânt trebuie să ne răpească și pe noi

Pe Ilie prorocul l-a răpit la cer un car de foc. „Pe când mergea el vorbind cu Elisei, iată, un car de foc și niște cai de foc i-au despărțit pe unul de altul și Ilie s-a înălțat la cer într-un vârtej de vânt” (2 Regi 2, 11).

Carul cel de foc care l-a răpit pe Ilie la cer - în înțeles duhovnicesc - există și azi. El aleargă și azi. El „răpește” și azi. Acesta este Carul cel de foc al Duhului Sfânt. E Carul cel de foc care răpește și înalță sufletul.

Sunt în viața noastră, în viața celor care căutăm mântuirea, clipe sfinte și binecuvântate, când ne simțim și noi răpiți de „carul” de foc. Simțim în noi ceva care ne aprinde, ne face „nebuni” pentru Hristos, nebuni pentru dragostea lui Dumnezeu și dragostea de-aproapelui. Simțim ceva ce parcă ne desparte de lume, ne scoate din lume, ne înalță la cer. Acesta e Carul cel de foc al Duhului Sfânt. Acesta e „Carul” cel sfânt și binecuvântat Care ne poartă pe sus, ne ridică la înălțimi cerești nebănuite, unde simțim bucurii duhovnicești nebănuite.

Toți cei nebuni pentru Hristos cunoaștem acest „Car”. De atâtea ori ne-am simțit „răpiți” de El. Lumea însă ne zice: nebuni, zăpăciți. Pentru omul cel lumesc este o nebunie nebunia pentru Hristos. Pentru că el, sărmanul, n-a fost niciodată în Carul cel de foc; pe el nu l-a „răpit” niciodată Carul cel de foc al Duhului Sfânt.

Primejdia cea mare pentru copiii lui Dumnezeu, pentru oamenii cei duhovnicești, este răceala, lâncezeala, stingerea. Sunt în viața omului duhovnicesc clipe de răceală, clipe de primejdie, când lumea parcă stinge „focul”. Și atunci… n-avem decât o singură scăpare: „Carul cel de foc”. Să ne rugăm pentru el. Să ne rugăm să ne „răpească” iarăși el din amorțeală și lâncezeală.

Ai slăbit, fratele meu? Simți că te-ai răcit? Apoi jos cu genunchii și sus cu mâinile! Roagă-te cu căldură, cântă cu foc și plângi cu lacrimi! Roagă-te pentru „Carul cel de foc”. Și nu te lăsa până nu simți acest „Car” și te-ai suit în acest „Car”.

Și de cumva singur nu te poți sui, du-te de caută și tu un „Elisei”, un frate. Și te roagă împreună cu el. Și plânge împreună cu el. Și du-te cu regularitate la biserică și la adunarea Oastei. Căci acolo capeți putere să te sui în „Car”.

Când copiii lui Dumnezeu, când copiii Oastei se roagă cu foc, cântă cu foc și plâng cu lacrimi de foc - atunci îndată sosește „Carul”. Și Îl simțim cum ne „ridică” și cum ne „poartă” pe înălțimi nebănuite de dragoste și bucurie duhovnicească.

Fratele meu! Eu te întreb: cunoști tu „Carul cel de foc” al Duhului Sfânt? De câte ori te-a „răpit” acest Car de foc? De câte ori te-ai simțit „răpit” de dragostea lui Dumnezeu, de dragostea pentru sufletul tău și pentru de-aproapele tău? De câte ori te-ai lăsat „răpit” de acest „Car” binecuvântat?… Și de câte ori ai călătorit cu el?

Lumea și știința au inventat multe care; multe feluri de mașini care aleargă, una mai repede decât alta. Azi zboară omul și prin văzduh. Dar… pentru suflet, lumea și știința n-au făcut nici o invenție. Nici un automobil, nici un avion. Și nici nu poate face. Căci noi avem „Carul cel de foc”, care întrece toate invențiile și toate mașinile din lume.

Și dacă învățații nu se prea „suie” în acest „Car”, să dăm slavă lui Dumnezeu că se „suie” cei săraci și neînvățați. Apucă Împărăția lui Dumnezeu cei săraci și neînvățați.

Slăvit să fie Domnul! Și la Oastea Domnului aleargă „Carul cel de foc”! Duhul Sfânt „ne poartă în carul Lui de biruință” (2 Cor 2, 14). «Părinte, Părinte» - striga Elisei, uitându-se cum se înălța Ilie la cer - carul lui Israil (carul lui Dumnezeu) și călărimea lui!” (2 Regi 2, 12). Cu acest „Car” și cu această „călărime”, purtăm și noi, ostașii, războiul cel sfânt. Și acest „Car” ne va trece, pe urmă, de pe pământ la cer și de la moarte la viață.

Pe Ilie l-a ridicat la cer un „Car de foc” și un vârtej de vânt. Binecuvântată este clipa când în viața noastră împreună lucrează Focul și Vântul cel ceresc. Oriunde sosesc Vântul și Focul cel ceresc, acolo se înalță sufletele la cer, la Dumnezeu, la mântuire.

Rugăciune

O, vino, Duhule Sfinte, și mă „răpește” și pe mine cu „Carul Tău cel de foc”! „Răpește-mă” din lume și mă ridică spre cer, spre Dumnezeu, spre Patria mea de mâine. Și mă poartă mereu, Duhule Sfinte, în „carul Tău cel de foc”. Ca să nu mă mai răpească lumea și ispitele.

O, vino, Duhule Sfinte, și mă aprinde mereu cu focul Tău și mă trezește mereu cu Cuvântul Tău. Cu Focul și cu Cuvântul Tău, mă ridică mereu spre cer, spre Dumnezeu.

Duhule Sfinte, poartă-ne mereu în „carul Tău cel de biruință” pe toți cei care ne-ai înviat din văile morții și ne-ai strâns într-o „Oaste mare” (Ezec 37, 10). „Carul Tău și călărimea Ta” să ne ducă mereu la biruință! Vântul Tău și Focul Tău să treacă mereu peste tabăra noastră! Și peste țara noastră, Vântul Tău să sufle și Focul Tău să aprindă, pentru ca să se trezească și țara aceasta! Pentru ca orice suflet să se aplece sub Crucea lui Iisus și să afle mântuirea.

Și acum, o, Duhule Sfinte, mă aplec smerit sub aripile Tale! Și Îți mulțumesc că m-ai ajutat să scriu aceste învățături. Îți mulțumesc că m-ai suit în „Carul” Tău, ca să le pot scrie. Cu focul cu care m-ai aprins, fă, Duhule Sfinte, să se aprindă și alții. Pentru ca, pe urmă, „Carul Tău cel sfânt” să ne treacă pe toți în Patria noastră de mâine, în bucuriile Vieții celei veșnice. Amin.