Făgăduința și împlinirea
Traian Dorz - Pășunile Dulci
1 - Cum mama înțeleaptă și iubitoare nu-i dă fiicei sale zestrea ei mai înainte de nunta sa, fiindcă ar risipi-o,
- tot așa și Domnul ne păstrează în chiar grija Sa sfântă, avuția pe care ne-a pregătit-o El, în Cer.
Numai la sosirea Zilei pentru care ni le-a pregătit, - le vom vedea, și le vom primi cu adevărat, de la Domnul nostru Preaiubit.
O, ce fericită va fi Ziua aceea, pentru cei ce se pregătesc de pe acum, ca să se bucure atunci.
Făgăduința este pentru toți cei ce aud. Primirea este numai pentru cine împlinește cu fapta.
2 - Cuvântul lui Dumnezeu este Adevărul.
Și Acest Cuvânt este Testamentul pe care Domnul ni l-a lăsat nouă în mână, ca să fim siguri că avem o nebănuită avuție ca zestre păstrată Acolo la El.
O, dacă noi ne-am da toate silințele ca să ajungem cu bine la primirea ei!
3 - Ce este harul am aflat. Ce este pacea la fel.
Dar dacă harul este părtășie deplină la suferințele lui Hristos, la jugul Lui și la sarcinile mărturisirii Evangheliei Sale,
la Crucea și la ocara Numelui Său și a sfințirii Sale...
- atunci pacea este starea cerească plină de o liniștită și evlavioasă bucurie din care sufletul credincios împlinește voia Lui cu o liniște plină de seninătate și smerenie.
Toate aceste împreună mărturisiri cu Hristos, le trăiește în mijlocul oamenilor și pentru mântuirea lor...
4 - ... La înmulțirea faptelor bune atât în număr cât și în roade, nu-l poate ajuta pe credincios să ajungă decât cunoașterea tot mai largă, mai înaltă și mai adâncă a lui Dumnezeu și a Domnului nostru Isus Hristos.
5 - Cunoașterea acestora este dobândirea luminii pătrunzătoare asupra ființei, asupra voii și asupra părtășiei cu Dumnezeu.
Prin această lumină Dumnezeiască, sufletul capătă bucuria conștientă și slava conștientă, a Prezenței lui Dumnezeu în el, și în afară de el, până pretutindeni.
6 - Câtă vreme noi numai credem și simțim cu inima, - bucuria noastră nu-i desăvârșită în Dumnezeu.
Abia atunci ajungem la starea de a cunoaște ceea ce credem
și de a ști și a înțelege cu mintea ceea ce simțim cu inima,
- abia atunci fericirea noastră este deplină.
7 - De pe înălțimile acestor munți fericiți se vede atât de aproape Ierusalimul Ceresc, că nu mai sunt decât câteva clipe până acolo.
Iar pământul a rămas atât de departe încât nu se mai vede decât ca o nimica, printr-un abur care piere și el, și care este amintirea că le-am văzut o clipă trecând...
8 - Primul lucru pe care îl face o carte este să ni-l arate pe autorul ei. Fiecare carte are pe prima ei pagină, numele celui care a scris-o.
Prima lucrare pe care o face o operă, este că ni-l înfățișează pe cel care a creat-o.
Numele creatorului este ca o pecete pus pe fruntea creației sale,
iar ea întreagă ne vorbește despre el, de la început și până la sfârșit.
De la primul cuvânt și până la ultimul.
Lumea este opera - și Dumnezeu este Autorul.
9 - Ce minunat trebuie să fie autorul unei cărți frumoase.
Toată desfășurarea conținutului unei cărți, este depănarea firului de aur al bogăției inimii și a minții celui care a scris-o.
Ce frumos trebuie să fie Creatorul unei lumi atât de frumoase!
10 - O carte îl arată totdeauna pe autorul ei, după cum orice lucrare îl arată pe acela care a făcut-o.
Așa cum este el este și ea.
11 - Dar și autorul unei cărți, este el însuși, opera cuiva.
Solomon spune în fruntea a două din cărțile sale că el este fiul lui David, împăratul Ierusalimului.
La începutul Proverbelor și a Eclesiastului.
Numai la Cântarea Cântărilor spune doar atât: - făcută de Solomon.
Fericit este acela care n-are nevoie să se laude cu meritele altora.
12 - Câtă vreme omul este cu adevărat smerit - el este modest.
Câtă vreme nu este dornic de slava lumii, - omul se prezintă simplu, adică fără să-și mai spună și numele vestit al părinților săi.
Sau numele pompos al calităților sale.
Cea mai înaltă cinste, este o purtare smerită.
13 - Numele vestit și adorat al lui David era o poartă de aur pe care intra Solomon în fața poporului lui Dumnezeu.
Iar calitatea sa de împărat al Ierusalimului, - era o cunună de aur pe capul lui Solomon.
Aceste două podoabe sfinte erau atât de strălucite și de unice, încât nu le-a mai purtat nimeni decât Hristos.
14 - Cu cât lucrarea e mai slăvită și mai frumoasă, cu atâta autorul ei are nevoie de mai puține podoabe.
Cea mai strălucită podoabă a lui, este chiar opera sa.
15 - Cu cât autorul se împodobește cu mai multe calități, cu atâta se dovedește că opera sa nu-i poate da alte merite.
O lucrare deosebită, chiar și fără numele autorului scris pe ea, ușor se poate înțelege de la început că este a cuiva deosebit.
Dar o lucrare obișnuită, mai mult scade valoarea autorului care, prin calitățile afișate, ar trebui să fi dat altceva.
16 - Câtă vreme faptele noastre, trăirea noastră, cuvintele noastre, ne arată niște oameni vrednici, - noi n-avem nevoie să ne afișăm mândrindu-ne cu nici una din frumoasele calități și virtuți.
Faptele trăirii noastre sunt cea mai frumoasă dovadă că suntem creștini, adică urmași ai lui Hristos.
17 - Când însă faptele noastre și trăirea noastră este josnică, laudele noastre cu apartenența sau calitatea pretinsă, sunt numai o tristă dovadă că altceva decât numele nu mai avem!
18 - Căpătarea unei învățături vine din cunoașterea înțelepciunii.
Niciodată nu va ști cum să se poarte frumos acela care n-a primit cunoașterea înțelepciunii de la un părinte al său, de la un îndrumător vrednic și bun.
19 - Dacă, - este o condiție, - Dacă, - este o poartă,
- dacă vei primi, ai, dacă vei păstra, vei avea.
Dacă nu primești nu ai, dacă nu păstrezi în zadar ai primit.
Ba ești încă și mai nenorocit în ziua trebuinței, fiindcă știi că ai primit și că ai putut să ai, dar n-ai păstrat.
20 - Mulți au primit un nume bun prin nașterea din părinți vrednici,
- dar dacă ei înșiși nu și-au mai păstrat acest bun nume, neconținând trăirea unei așa vieți vrednice cum au avut părinții lor, - în zadar.
Ei au murit în rușine și pierzare, fiindcă virtutea nu se moștenește.
O Dumnezeule al părinților noștri sfinți, fă să fim vrednici de numele lor, trăind ca ei.
Amin.