Făgăduinţa şi împlinirea
Traian Dorz - Pășunile Dulci
1 - Cum mama înţeleaptă şi iubitoare nu-i dă fiicei sale zestrea ei mai înainte de nunta sa, fiindcă ar risipi-o,
- tot aşa şi Domnul ne păstrează în chiar grija Sa sfântă, avuţia pe care ne-a pregătit-o El, în Cer.
Numai la sosirea Zilei pentru care ni le-a pregătit, - le vom vedea, şi le vom primi cu adevărat, de la Domnul nostru Preaiubit.
O, ce fericită va fi Ziua aceea, pentru cei ce se pregătesc de pe acum, ca să se bucure atunci.
Făgăduinţa este pentru toţi cei ce aud. Primirea este numai pentru cine împlineşte cu fapta.
2 - Cuvântul lui Dumnezeu este Adevărul.
Şi Acest Cuvânt este Testamentul pe care Domnul ni l-a lăsat nouă în mână, ca să fim siguri că avem o nebănuită avuţie ca zestre păstrată Acolo la El.
O, dacă noi ne-am da toate silinţele ca să ajungem cu bine la primirea ei!
3 - Ce este harul am aflat. Ce este pacea la fel.
Dar dacă harul este părtăşie deplină la suferinţele lui Hristos, la jugul Lui şi la sarcinile mărturisirii Evangheliei Sale,
la Crucea şi la ocara Numelui Său şi a sfinţirii Sale...
- atunci pacea este starea cerească plină de o liniştită şi evlavioasă bucurie din care sufletul credincios împlineşte voia Lui cu o linişte plină de seninătate şi smerenie.
Toate aceste împreună mărturisiri cu Hristos, le trăieşte în mijlocul oamenilor şi pentru mântuirea lor...
4 - ... La înmulţirea faptelor bune atât în număr cât şi în roade, nu-l poate ajuta pe credincios să ajungă decât cunoaşterea tot mai largă, mai înaltă şi mai adâncă a lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Hristos.
5 - Cunoaşterea acestora este dobândirea luminii pătrunzătoare asupra fiinţei, asupra voii şi asupra părtăşiei cu Dumnezeu.
Prin această lumină Dumnezeiască, sufletul capătă bucuria conştientă şi slava conştientă, a Prezenţei lui Dumnezeu în el, şi în afară de el, până pretutindeni.
6 - Câtă vreme noi numai credem şi simţim cu inima, - bucuria noastră nu-i desăvârşită în Dumnezeu.
Abia atunci ajungem la starea de a cunoaşte ceea ce credem
şi de a şti şi a înţelege cu mintea ceea ce simţim cu inima,
- abia atunci fericirea noastră este deplină.
7 - De pe înălţimile acestor munţi fericiţi se vede atât de aproape Ierusalimul Ceresc, că nu mai sunt decât câteva clipe până acolo.
Iar pământul a rămas atât de departe încât nu se mai vede decât ca o nimica, printr-un abur care piere şi el, şi care este amintirea că le-am văzut o clipă trecând...
8 - Primul lucru pe care îl face o carte este să ni-l arate pe autorul ei. Fiecare carte are pe prima ei pagină, numele celui care a scris-o.
Prima lucrare pe care o face o operă, este că ni-l înfăţişează pe cel care a creat-o.
Numele creatorului este ca o pecete pus pe fruntea creaţiei sale,
iar ea întreagă ne vorbeşte despre el, de la început şi până la sfârşit.
De la primul cuvânt şi până la ultimul.
Lumea este opera - şi Dumnezeu este Autorul.
9 - Ce minunat trebuie să fie autorul unei cărţi frumoase.
Toată desfăşurarea conţinutului unei cărţi, este depănarea firului de aur al bogăţiei inimii şi a minţii celui care a scris-o.
Ce frumos trebuie să fie Creatorul unei lumi atât de frumoase!
10 - O carte îl arată totdeauna pe autorul ei, după cum orice lucrare îl arată pe acela care a făcut-o.
Aşa cum este el este şi ea.
11 - Dar şi autorul unei cărţi, este el însuşi, opera cuiva.
Solomon spune în fruntea a două din cărţile sale că el este fiul lui David, împăratul Ierusalimului.
La începutul Proverbelor şi a Eclesiastului.
Numai la Cântarea Cântărilor spune doar atât: - făcută de Solomon.
Fericit este acela care n-are nevoie să se laude cu meritele altora.
12 - Câtă vreme omul este cu adevărat smerit - el este modest.
Câtă vreme nu este dornic de slava lumii, - omul se prezintă simplu, adică fără să-şi mai spună şi numele vestit al părinţilor săi.
Sau numele pompos al calităţilor sale.
Cea mai înaltă cinste, este o purtare smerită.
13 - Numele vestit şi adorat al lui David era o poartă de aur pe care intra Solomon în faţa poporului lui Dumnezeu.
Iar calitatea sa de împărat al Ierusalimului, - era o cunună de aur pe capul lui Solomon.
Aceste două podoabe sfinte erau atât de strălucite şi de unice, încât nu le-a mai purtat nimeni decât Hristos.
14 - Cu cât lucrarea e mai slăvită şi mai frumoasă, cu atâta autorul ei are nevoie de mai puţine podoabe.
Cea mai strălucită podoabă a lui, este chiar opera sa.
15 - Cu cât autorul se împodobeşte cu mai multe calităţi, cu atâta se dovedeşte că opera sa nu-i poate da alte merite.
O lucrare deosebită, chiar şi fără numele autorului scris pe ea, uşor se poate înţelege de la început că este a cuiva deosebit.
Dar o lucrare obişnuită, mai mult scade valoarea autorului care, prin calităţile afişate, ar trebui să fi dat altceva.
16 - Câtă vreme faptele noastre, trăirea noastră, cuvintele noastre, ne arată nişte oameni vrednici, - noi n-avem nevoie să ne afişăm mândrindu-ne cu nici una din frumoasele calităţi şi virtuţi.
Faptele trăirii noastre sunt cea mai frumoasă dovadă că suntem creştini, adică urmaşi ai lui Hristos.
17 - Când însă faptele noastre şi trăirea noastră este josnică, laudele noastre cu apartenenţa sau calitatea pretinsă, sunt numai o tristă dovadă că altceva decât numele nu mai avem!
18 - Căpătarea unei învăţături vine din cunoaşterea înţelepciunii.
Niciodată nu va şti cum să se poarte frumos acela care n-a primit cunoaşterea înţelepciunii de la un părinte al său, de la un îndrumător vrednic şi bun.
19 - Dacă, - este o condiţie, - Dacă, - este o poartă,
- dacă vei primi, ai, dacă vei păstra, vei avea.
Dacă nu primeşti nu ai, dacă nu păstrezi în zadar ai primit.
Ba eşti încă şi mai nenorocit în ziua trebuinţei, fiindcă ştii că ai primit şi că ai putut să ai, dar n-ai păstrat.
20 - Mulţi au primit un nume bun prin naşterea din părinţi vrednici,
- dar dacă ei înşişi nu şi-au mai păstrat acest bun nume, neconţinând trăirea unei aşa vieţi vrednice cum au avut părinţii lor, - în zadar.
Ei au murit în ruşine şi pierzare, fiindcă virtutea nu se moşteneşte.
O Dumnezeule al părinţilor noştri sfinţi, fă să fim vrednici de numele lor, trăind ca ei.
Amin.