Vrednicia şi nevrednicia
Traian Dorz - Pășunile Dulci
1 - Numele bun al părinţilor ne însoţeşte atâta vreme până când începe să ne fie cunoscut propriul nostru nume.
De aceea, nu numele nostru capătă valoarea trăirii noastre, ci valoarea cinstei noastre, a faptelor noastre şi a vieţii noastre, vrednice sau nevrednice.
Şi vom rămâne apoi şi în amintirea lui Dumnezeu şi în aceea a oamenilor, cu această valoare.
2 - Mulţi au primit o avere bună prin moştenirea de la înaintaşii lor harnici şi cumpătaţi.
Dar dacă ei n-au ştiut să păstreze prin muncă şi prin cumpătare această avuţie,
- ci prin lene şi risipă şi-au pierdut-o,
- în zadar a fost moştenirea lor.
3 - Oricât de mare şi de frumoasă să le fi fost o moştenire de la părinţii lor buni, - nişte fii netrebnici şi risipitori o pierd curând - şi rămân în zdrenţe şi în mizerie.
Nu-i mare lucru să primeşti o avere; - e mare lucru a o păstra şi creşte.
4 - Ferice de fiul înţelept şi chibzuit, care odată învrednicit de Dumnezeu cu nişte avuţii frumoase trupeşti sau sufleteşti, ştie prin muncă şi prin chibzuinţă cum să păstreze şi să crească aceste avuţii.
Înţelepciunea şi chibzuinţa sunt o avuţie mai mare ca o casă plină de aur.
Dar acestea le are numai omul vrednic.
5 - Inima lui Dumnezeu cea plină de dragostea noastră este totdeauna gata să ne asculte cu toată graba şi bucuria ori de câte ori avem o trebuinţă şi o nevoie, de vreun dar sau de vreun ajutor din partea Sa,
- mai mult decât este gata o inimă de mamă, să împlinească cererea fiului ei.
6 - Precum şi inima unei mame aşteaptă şi doreşte ca fiul ei să-i ceară, - aşa aşteaptă cu dor şi cu bucurie şi Inima Domnului, ca noi să-I cerem ceea ce ne lipseşte.
Şi ceea ce El ştie că noi avem nevoie şi dorim cel mai mult.
Dar inima nici unei mame nu-i atât de gata să asculte, ca Inima Lui.
7 - Cel dintâi lucru bun de care Domnul ştie că avem cea mai mare nevoie este înţelepciunea.
Căci toate celelalte cereri noi trebuie să le facem cu înţelepciune. Orice rugăciune şi orice cerere făcută fără înţelepciune, este rea (Iacov 4, 3).
8 - Adevărata înţelepciune ne învaţă să păstrăm tot ce este un bun primit din îndurarea şi dragostea lui Dumnezeu.
Să păstrăm curăţia gândurilor, înfrânarea simţurilor, podoaba smereniei, blândeţea graiului, lumina cărărilor primei învăţături.
9 - Din bogăţia adevărurilor mântuitoare Dumnezeul nostru încă vrea să ne mai dea atât de mult.
Să ne deschidem mintea şi inima ca să primim tot ce vrea El să ne dea.
După aceea să avem mereu marea grijă a păstrării lor.
Căci numai dacă vom păstra, vom avea folos că am primit.
Prin aceasta se cunoaşte vrednicia sau nevrednicia noastră.
10 - Înţelepciunea este în primul rând lumină.
Înţeleptul este mai înainte de toate, un om luminat şi luminos.
El este aşezat între Dumnezeu şi oameni pentru ca de la Dumnezeu să primească, iar la oameni să le dea din ce a primit.
11 - Înţeleptul este un fel de satelit al lui Dumnezeu prin care El Îşi revarsă binefacerile Luminii Sale, către creaturile şi creaţiunea Sa.
El trebuie să facă acest lucru cu toată dărnicia, după toată puterea sa.
12 - Prin unii inspiraţi, lumina de la Dumnezeu ne vine direct, ca lumina prin soare.
Iar prin alţii lumina ne vine indirect, ca lumina prin lună.
Oricum noi trebuie să o dăm cu toată bucuria, la fel.
13 - Lumina de la Dumnezeu trimisă nouă prin Soare ne vine caldă, curată, desăvârşită, statornică, vie, trează, rodnică şi frumoasă. Ca lumina lui Dumnezeu.
Prin lună însă ea ne vine rece, confuză, împuţinată, nestatornică, moartă, adormită, veştejită şi slabă, ca lumina omenească.
De aceea lumina Dumnezeiască este mântuitoare. Iar lumina omenească nu.
14 - Sateliţii lui Dumnezeu, adică slujitorii Lui buni, mărturisesc şi reflectă cu toată puterea lor - viaţa şi lumina Dumnezeiască. Şi oricine îi urmează se împărtăşesc de mântuirea mărturisită prin ei.
Dar sateliţii oamenilor, oricât de mari şi de străluciţi ar părea - nu pot da decât o lumină moartă iar nu vie. Trecătoare iar nu veşnică, profană iar nu sfântă.
Ferice de oricine are lumina lui Dumnezeu
- şi umblă cu ea.
15 - Iată ce sunt profeţii: sunt vestitorii credincioşi ai lui Hristos.
Ei sunt oamenii iluminaţi de Dumnezeu, chemaţi de Dumnezeu, înzestraţi de Dumnezeu, aprinşi de Dumnezeu, trimişi de Dumnezeu.
Însoţiţi de Dumnezeu şi înşiraţi de Dumnezeu, îi sunt împuterniciţii Lui înaintea oamenilor,
- printre oameni
şi pentru oameni.
16 - Trimişii adevăraţi ai lui Dumnezeu, nu sunt totdeauna preoţii vreunei religii, deşi pot fi şi aceştia
şi nu sunt numai dintre învăţaţii unui popor, deşi pot fi şi dintre aceştia
şi nu sunt neapărat dintr-o anumită pătură de oameni
- ci pot fi din oricare din acestea.
17 - După o alegere cunoscută numai de Dumnezeu, iluminaţii Săi au fost chemaţi din cele mai felurite stări,
din cele mai felurite pături
şi din cele mai felurite locuri.
Preoţi sau păstori, împăraţi sau pescari, învăţaţi sau fără multă şcoală omenească, - aceste mari suflete alese de El pentru a fi trimise în faţa oamenilor, au trecut mai întâi prin faţa Lui. Prin şcoala Lui. Prin Lumina Lui.
18 - Faţa lui Dumnezeu a fost pentru trimişii Săi baia Luminii prin care trecând, le-a rămas dincolo de Ea o faţă.
Şi au ieşit dincoace de ea cu alta.
Le-a rămas dincolo o îmbrăcăminte, un nume, o făptură, o stare
- şi au ieşit dincoace de ea, cu altele.
Lumina i-a transformat total, înnoindu-i de nerecunoscut.
19 - Ei erau aceeaşi şi totuşi erau total alţii.
Numai aşa se putea vedea cu adevărat toată puterea transformatoare a lui Dumnezeu care i-a ales.
De aceea ei s-au şi încrezut în Domnul din toată inima lor
- fiindcă ei erau în El, iar El era în ei.
20 - O, ce mare putere îi dă omului prezenţa îl el a lui Dumnezeu!
Şi ce mare cinste Îi aduce lui Dumnezeu prezenţa în lume a unui astfel de om.
Doamne Isuse, Te rugăm fă-ne pe toţi ai Tăi, - să fim plini de Tine - oriunde şi oricând.
Amin.