Fecioarele și talanții

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Citim din Sfânta Evanghelie după Ioan capitolul 11, începând cu versetul 21, câteva din sfintele cuvinte ale Mântuitorului nostru iubit spuse într-un astfel de moment greu pentru o familie care-și înmormântase pe unul dintre cei mai iubiți fii ai săi, unul dintre cei mai iubiți prieteni ai Mântuitorului, unul dintre cei mai credincioși ucenici ai Lui.

La versetul 21, Marta, sora lui Lazăr, i-a zis lui Iisus: „«Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu. Dar și acum știu că orice vei cere de la Dumnezeu Îți va da Dumnezeu». Iisus i-a zis: «Marta, fratele tău va învia». «Știu», i-a răspuns Marta. «Știu că va învia la înviere, în ziua de apoi». Iisus i-a zis: «Eu sunt învierea și viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi tu lucrul acesta, Marta?». «Da, Doamne», a zis ea. «Eu am crezut că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care trebuia să vină în lume»”. Amin.

Aceste câteva versete trebuie să ne aducă nouă, în inima noastră și în fața noastră, unul dintre cele mai minunate adevăruri ale lui Dumnezeu pe care se întemeiază credința noastră creștină și care formează nădejdea fiecăruia dintre cei care mărturisesc nu numai cu gura lor, ci cu inima și cu viața lor că sunt și că doresc să fie cu adevărat urmași și credincioși ai lui Hristos.

„Eu sunt învierea și viața”, a zis Domnul Iisus. „Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?”. „Da, Doamne”, i-a zis ea. „Eu am crezut...”.

În această mărturisire puternică stă taina mântuirii și taina vieții noastre, taina izbânzii noastre, taina nădejdii noastre, taina biruinței noastre de credincioși. E așa de trist când auzi la înmormântările noastre creștine numai cuvintele celei mai adânci dureri și descurajări: “jalnica adunare”, „jalnicii ascultători”, „ne despărțim pentru ultima dată”, „dați mortului sărutarea din urmă”...

Aceasta este uneori așa de trist pentru noi, când Mântuitorul ne spune așa niște cuvinte dulci, care sunt pentru noi nădejdea netrecătoare și biruitoare în toate încercările. Mântuitorul a spus: „Cine crede în Mine are viața veșnică. Și cine trăiește în Mine și crede în Mine nu va muri niciodată”. De ce nu va muri niciodată? Pentru că nu aceasta este moarte. Trecerea aceasta dintr-o existență în alta nu este moartea. Această trecere este numai un prag scurt peste care trecem din existența aceasta în existența cealaltă.

Sfârșitul vieții noastre pământești nu este moartea; este o trecere în cealaltă existență, veșnică. Pentru cel credincios, moartea nu există ca încetare a existenței. Moartea este încetarea existenței sufletești. Moartea este încetarea existenței credinței și a stării sufletești. Moartea este moartea aceea în care cade omul care și-a pierdut încrederea în Dumnezeu sau care nici n-a avut niciodată încredere în Dumnezeu.

Dar cel care crede în Domnul Iisus, acela nu moare. Trecerea lui din existența aceasta în cealaltă este numai trecerea dintr-o moarte trupească, dintr-o existență limitată, mărginită, plină de necazuri în existența cealaltă, eternă, plină de strălucire și măreție.

În ultimul capitol în care Mântuitorul mai predică omenirii, înainte de patimile și de moartea Sa capitolul 25 din Evanghelia după Matei, sunt înfățișate trei mari adevăruri: în Pilda cu cele zece fecioare, în Pilda cu slujitorii care au primit talanții și apoi relatarea despre Judecata din urmă. Sunt trei mari adevăruri la care trebuie să gândim noi și în care se vede foarte clar că încetarea existenței acesteia pământești nu-i moarte. Noi nu trebuie să privim acest lucru ca pe o moarte, ci numai ca pe o trecere în existența cealaltă, în care, pentru cel credincios, care L-a slujit pe Domnul în această scurtă și încercată existență, urmează răsplata fericită a vieții veșnice. Și noi, care suntem creștini, și noi, care zicem că suntem credincioși, trebuie să fim familiarizați cu aceste adevăruri, pentru că le auzim mereu în sfânta noastră Biserică. În propovăduirea de la sfintele noastre slujbe, în cărțile noastre, în Evangheliile noastre avem înfățișate aceste trei adevăruri în chipul cel mai cutremurător.

În Pilda cu cele zece fecioare se arată numai starea creștinilor - a creștinelor, mai bine zis - dintre care o parte sunt necredincioase. Au forma, au numele, au înfățișarea din afară, dar n-au conținutul lăuntric. N-au undelemnul în candelele lor. Și atunci când vine Mirele și abia începe existența cealaltă, cu răsplătirea veșnică, ele se găsesc fără conținut, fără putere, fără viață duhovnicească. Se găsesc în pierzarea și osânda depărtării de la Fața lui Dumnezeu. Aceea este moartea - pentru cel care n-a crezut în Dumnezeu sau n-a trăit o viață de credincios -, care urmează după acest act scurt al încetării existenței pământești. Aceea este moartea, când este cineva alungat, aruncat în osânda veșnică, în uitarea veșnică, în întunericul veșnic, în îndepărtarea veșnică de la Fața lui Dumnezeu. Aceea este moarte!

Dar pentru acela care trece din existența aceasta credincios în existența cealaltă și care se aseamănă cu cele înfățișate de cele cinci fecioare înțelepte care n-au avut numai înfățișarea din afară, ci au avut și înfățișarea, și conținutul lăuntric ale unei vieți trăite cu Dumnezeu, ale unei vieți pline de putere și de roade binecuvântate, ale unei vieți vii și vrednice în Hristos, veșnicia acelora abia atunci începe, plină de strălucire și de frumusețe.

În Pilda a doua, cu slujitorii care au primit talanții, se înfățișează același adevăr. Dumnezeu ne-a chemat și toți suntem niște slujitori puși în slujba Lui. Unora le-a dat cinci talanți, altora doi, altora unu. Între noi, puțini sunt dintre cei cu cinci talanți. Aceștia sunt marii oameni ai lui Dumnezeu care au primit mult și au dat mult pentru Dumnezeu. Noi suntem dintre cei mici, suntem dintre cei care am primit abia câte un talant. Dar ferice-i acel slujitor care, și un talant s-a străduit să lucreze după puterea lui. Că așa spune Mântuitorul în Evanghelie: că stăpânul i-a chemat pe slujitorii săi și le-a împărțit averea sa „fiecăruia după puterea lui”. Noi suntem dintre cei cu puteri puține. Domnul ne-a dat talanți puțini. Dar atâția câți ne-a dat, a știut că putem să lucrăm cu ei și să aducem roadă pentru El.

Foarte mulți dintre noi însă sunt dintre cei care au primit numai un singur talant, dar au adus pentru Dumnezeu cinci talanți. Unii au primit doi talanți și s-au străduit să aducă, pe măsura talantului primit, și rodul Stăpânului, când a venit să le ceară socoteală.

Dar sunt poate mulți dintre noi care au primit cinci talanți, dar n-aduc pentru Dumnezeu nici un talant. În Lucrarea aceasta sfântă în care Dumnezeu a chemat mulți oameni și le-a încredințat multora mulți talanți, am cunoscut oameni care au primit mulți talanți. Dar când a venit vremea socotelilor n-au putut înfățișa lui Dumnezeu nici un rod după tot ceea ce au primit. Am cunoscut însă, spre slava lui Dumnezeu, oameni care au primit un singur talant. Slujitori modești, suflete credincioase modeste, dar care, străduindu-se pentru Dumnezeu, luptând pentru El, lucrând din dragoste pentru El, au adus multe, multe suflete la Dumnezeu. Aceștia sunt talanți nemuritori. Acestea sunt comorile nemuritoare ale lui Dumnezeu, pe care așteaptă să le aducă orice modest slujitor și pe care le poate aduce, prin harul lui Dumnezeu.

Dar ceea ce-i mai frumos vedem la sfârșit, când Mântuitorul îi învrednicește pe slujitorii care au adus mulți talanți de o răsplată veșnică. Celui cu doi talanți i-a zis: „Bine, slugă bună! Intră în bucuria Domnului Tău. Peste puține ai fost pus, peste multe te voi pune”. Celui cu cinci talanți i-a răspuns la fel. Ce adevăr înseamnă aceasta? Că existența care începe după ce se termină socoteala noastră, prezentarea noastră în fața Stăpânului, abia aceea este existența noastră adevărată și veșnică. Cel cu cinci talanți a primit drept răsplată cârmuirea a zece cetăți. Ce înseamnă aceasta, nimeni dintre noi nu știe. Pentru că lucruri pe care ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, așa sunt cele pe care le-a pregătit Dumnezeu în existența cealaltă pentru cei care cred în El.

Iată ce minunat viitor îi așteaptă pe cei credincioși după ce se termină această existență scurtă și mizerabilă de cele mai multe ori.

Dar pentru cel credincios, sfârșind-o frumos, biruitor și rodnic, începe răsplata cea veșnică, aceea care niciodată nu se va sfârși și pe care nimeni nu știe cât de minunat a pregătit-o Dumnezeu pentru cei care au sfârșit așa cum a sfârșit acest om al lui Dumnezeu care stă în fața noastră ca un biruitor. Un biruitor obosit. Un biruitor slab, dar un biruitor strălucit în fața lui Dumnezeu.

Despre existența acestui om sfânt al lui Dumnezeu vrem să vorbim. Dar cuvintele noastre sunt așa de limitate, pentru cei aproape nouăzeci de ani, care i-a trăit el și i-a pus în slujba lui Dumnezeu cu toată puterea. Și talanții pe care i-a primit i-a dus Stăpânului cu rod îmbelșugat.

Matei capitolul 25 este ultimul capitol al Evangheliei Mântuitorului înainte de Patimile Sale. Evanghelia Lui începe de la capitolul 5 după Matei și se sfârșește la capitolul 25. Între aceste capitole se desfășoară toată viața pe care o cere El și pe care o dă El celor care cred în El.

Mântuitorul a spus familiei îndoliate din Betania, la moartea lui Lazăr: „Eu sunt învierea și viața. Cine crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi tu lucrul acesta, Marta?”. „Da, Doamne”, a zis ea. „Eu cred”. E o întrebare care ni se pune și nouă acum fiecăruia. Credeți voi, crezi tu lucrul acesta, că cine crede în Hristos nu va muri niciodată? Marta a crezut. Și a fost cu adevărat binecuvântată de Dumnezeu cu împlinirea cererii și dorinței ei. Pentru că nici o dorință a celui care crede nu rămâne neîmplinită. Numai trebuie să avem așa o credință cât cere minunea pe care o cerem lui Dumnezeu. Marta a crezut că fratele ei va învia. Și a înviat. Pentru că a avut atâta credință cât cerea minunea pe care o aștepta ea de la Dumnezeu. (...)