Aduceri aminte...

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. Slăvit să fie Domnul!

Bine v-am găsit, iubiți frați și scumpe surori în Domnul!

Moartea celui preaiubit al nostru, al tuturor, al părintelui nostru scump și drag care a plecat în veșnicie, care și-a luat zborul, pe care l-am petrecut ieri pe ultimul drum mi-a prilejuit această călătorie neașteptată. Și am venit cu dor fierbinte ca, pe lângă petrecerea pe ultimul drum a părintelui Vladimir, să văd și fețele celor scumpi și dragi din Cluj, de care ne leagă amintiri scumpe de ani și ani. Și de bucurii, și de dureri. Când am trecut astăzi pe lângă tribunalul unde scumpii noștri au [fost judecați] și [unde] noi i-am însoțit, aceasta mi-a răscolit toate amintirile. Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu că a îngăduit să trecem și pe-acolo, ca să putem ajunge astăzi să ne revedem în acest loc.

Mă voi lega de Cuvântul Domnului de-aici, din Apocalipsa, în amintirea părintelui Vladimir, unde spune: „Ferice de-acum de morții care mor în Domnul”. Și în Psalmul 116, 15: „Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiți de El”.

Mă leg, în primul rând, de acest concetățean al meu (am fost vecini cu satele noastre) pe care acum peste patruzeci de ani l-am chemat să vină de la Glingeni (comuna unde era el preot) până în satul meu, Țereni, cu frații, cu steagul Oastei Domnului, ca să începem și la noi în sat o mică mișcare. Și am mers împreună cu familia mea, cu frații și surorile mele mai mici, până la biserică, în rând, cu steagul în frunte și cu părintele Vladimir, de-a lungul satului, din capăt, de la casa părinților mei, și până la biserică, cântând: „Iisus, Regele cel Mare, / Și-a pus Oastea în mișcare”... Tot satul se uita în dreapta, în stânga... vedea un preot în față, un steag... și se-ntreba: „Ce-i asta? Ce noutate?”. Ne-au petrecut până la biserică. La biserică, am stat ca santinela lângă steag și lângă părintele, care ținea steagul în mână. Și preotul local, părintele Vărzaru, nu ne-a făcut onoarea să-l cheme pe părintele să slujească (căci așa se obișnuiește: când un preot intră într-o biserică, [preotul paroh] îl invită, îl îmbracă și slujesc împreună).

Nu l-a invitat, pentru că lui îi plăceau alte lucruri, nu acestea... Și atunci noi am stat până la sfârșitul Liturghiei, ne-am întors înapoi tot așa, în rând, cu steagul în frunte, am mers acasă și am luat masa. Și oamenii... după noi, cu droaia:

- Ce-i? Unde să vă găsim, să vă ascultăm? Ce faceți? Unde ne întâlnim?

- Veniți la domnul învățător Popovici, fratele părintelui, după-masă ([avea casa] chiar în spatele bisericii) și veți vedea și dumneavoastră...

Fraților! După-masă n-au încăput nu în casă... nu în curte... Și în jur, în drum, tot satul era acolo. Curioși, dornici... Vine fratele Galeschi cu șaptezeci, optzeci de foi «Isus Biruitorul», alți frați... unul Moș Cheptea, bătrânul, de vreo șaptezeci și ceva de ani, de departe, tocmai de la vreo sută și ceva de kilometri, de la Bălți, și alți frați de pe la Chișinău, și ne strângem după-masă pe la ora trei la acest învățător, fratele părintelui, și începem adunarea. Fraților, a fost o adunare unică! Nici până atunci și nici de-atunci nu s-a mai făcut! Am vrut să punem un început bun acolo, ca Dumnezeu să lucreze și să-Și facă El lucrarea. Și Și-a și făcut-o; iar noi ne-am bucurat nespus de mult.

Dar ceva dureros s-a petrecut. În timpul acesta cât noi ne bucuram și-L vesteam pe Domnul, și lumea asculta setoasă, dornică, curioasă, părintele Vărzaru trece pe lângă adunarea noastră, se duce la biserică, trage clopotul de două, trei ori, face repede slujba de Vecernie și se întoarce direct la Postul de jandarmi. Trimite la noi chiar pe plutonier, pe Vinea, care ne cere legitimațiile. Le dăm, și el spune:

- Domnilor, n-avem nimic cu dumneavoastră. Credința e liberă. Continuați-vă programul, iar după ce veți termina, veniți pe la noi, să stăm de vorbă.

(...) Ne-a dat legitimațiile și s-a dus, noi ne-am căutat de treabă până s-a terminat adunarea. În noapte aceea, șaizeci de kilometri am parcurs. Până dimineața am ajuns la Orhei, unde era hramul bisericii Sfântul Dumitru. S-a făcut o mare adunare, unde iarăși au venit mulți frați. Și nu ne-am mai dus [pe la Postul de jandarmi], ci ne-am căutat de treabă.

Frații mei, asta, o scurtă paranteză în legătură cu [felul cum l-am cunoscut] pe părintelui nostru Vladimir.

Apoi, nu mai spun... de-acolo l-am chemat acasă la mine, l-am întâlnit la Chișinău, l-am întâlnit la Orhei, l-am întâlnit, fraților dragi, în locuri diferite în țara aceasta; la Strâmbeanu, la Sig, pe la Rădăuți, a fost la mine la Bacău... în sfârșit... unde nu ne-am întâlnit mereu, pe meleagurile credinței și ale Lucrării Oastei! Aceasta a fost legătura noastră care ne-a legat și ne-a unit prin Domnul Iisus. Și nu se putea să nu-mi aduc aminte și nu se poate să nu pomenesc și cuvintele lui când a luat parte la înmormântarea Părintelui Iosif. A spus așa, în trei telegrame: una de [acasă], a doua din Iași și a treia din Ploiești: „Nu se poate să nu văd fața celui mai mare binefăcător al meu. Rugăm, amânați înmormântarea”. Așa a fost dorința lui.

Fraților, eu când am ajuns [atunci] la Sibiu (nu vă pot spune [în amănunțime], că sunt prea multe de spus), am [fost prezent] la dezbrăcarea Părintelui Iosif.

Frățiile voastre poate unii nu știți sau unii ați auzit. [Eram acolo], iar părintele încă nu sosise, venea cu acceleratul. Era iarnă, în plin februarie și el alerga să ajungă. Când a sosit ora plecării, toți frații din țară care erau acolo a trebuit să facem un rând de câte șase și am plecat cântând de pe Filozofilor, 18, unde stătea Părintele, și până la cimitir.

Un singur preot care era de-acolo a fost îngăduit să-i facă înmormântarea de mirean, nu de preot (știți că el a fost pedepsit), și lumea stătea așa, cu grămada, în dreapta și-n stânga pe trotuare. N-avea voie nici un preot să ia parte [la slujbă]. Numai părintele Viorel Bujoreanu și acest părinte Vladimir Popovici, au îndrăznit să calce această dispoziție și s-au înrolat și au venit cu noi, iar pentru aceasta au avut de suferit.

Cât noi am parcurs drumul acesta, nu s-a tras decât un clopot, două, când am plecat. În rest, nimic. Fraților! Ceea ce nu i-a dat Biserica, i-a dat armata. Când am ajuns în fața regimentului, o fanfară de cincizeci, șaizeci de persoane, i-a intonat un Tatăl nostru atât de puternic... plângeau și pietrele... Da, nu i-a dat Biserica ceea ce i-a dat armata. Un Tatăl nostru cântat de toți cei care erau rânduiți de Dumnezeu. Și așa l-am petrecut până la mormânt. Și acolo de-acu’ se însera. Știți că iarna zilele-s scurte. Sângera părintele, că nu sosise. Iar noi stăteam acolo și frații se perindau la cuvânt, la cântări, lacrimi... o, ce era acolo!... Groparii abia așteptau să-l vadă pus acolo în țărână, iar noi nu și nu! Îl așteptam pe părintele.

Și numai așa, la un moment dat, apare părintele cu o mașină până la poartă. Iar de la poartă își ridică rasa așa în brâu, cum se zice, și a luat-o printre morminte, cu capul gol, ca Petru, printre morminte, direct la noi (căci auzise cântările). Când a sosit, n-a mai putut vorbi, sărmanul... N-a mai putut să scoată un cuvânt. Oboseala, emoțiile, lacrimile... Și stă câteva clipe fără să spună un cuvânt. După ce și-a revenit, cel dintâi lucru pe care l-a spus a fost: „Dați-mi voie să văd fața Părintelui Iosif”, despre care spusese: „Nu se poate să nu văd fața celui mai mare binefăcător al meu”.(...)

S-a deschis sicriul, care era gata înșurubat acolo, i-a văzut fața, l-a sărutat, a scos din sân o cruce pe care o avea de la Ierusalim și i-a pus-o pe piept. Apoi s-a închis sicriul și l-am coborât pe Părintele Iosif jos în mormânt.

Fraților, nu se poate spune în cuvinte ceea ce am simțit în zilele acelea Frații n-ar mai fi plecat de-acolo. Dar, sigur, trebuia totuși să plecăm la ale noastre. Și ne-am întors fiecare unde a dat Dumnezeu. Dar părintele Vladimir a fost reținut de fratele Traian, de fratele Marini, de fratele Capătă, de alți frați erau cu Părintele (căci aceștia erau toți ucenicii lui, erau „calfele lui Neemia”) și i-au spus: „Părinte Vladimir, nu pleca! Rămâi în patul Părintelui! Că nu putem suferi să vedem patul gol... Rămâi aici, ca să ne mângâi sufletele străpunse de sabia durerii”. Și a rămas părintele vreo săptămână, ca să poată sta de vorbă cu frații.

Asta, în legătură cu părintele nostru Vladimir. (...)