Focul cel Ceresc şi adunările Oastei

Adunarea Oastei trebuie să fie şi ea un foc binecuvântat, în care ostaşii se aprind mereu şi îi aprind şi pe alţii. Un foc ceresc trebuie să fie şi adunarea Oastei, care să ne apere de răceală şi de stingere.

O zicală rusească spune: „Un singur cărbune şi în vatră se stinge, dar doi cărbuni aprinşi ard şi în câmp”. Acesta este rostul adunărilor Oastei. Cu cărbunii cei aprinşi ne strângem la un loc, ne strângem într-o vatră de adunare, pentru ca să nu ne stingem şi pentru ca să putem arde şi aprinde mai cu putere.

Adunarea Oastei trebuie să fie o vatră de cărbuni aprinşi, o vatră de foc ce arde şi aprinde. Focul nu trebuie să se stingă niciodată din adunările noastre. Dar, ca să nu se stingă, noi trebuie să-l grijim mereu. Când pe foc nu mai pui lemne, focul se stinge.

Suflaţi mereu în focul adunărilor noastre cu rugăciuni, cu predici, cu cântări etc.

Oare nu-i prea mult să ne strângem la adunare de trei ori pe săptămână? - a întrebat odată un ostaş pe fraţii lui. O, nu - răspunseră fraţii mai bătrâni. Să lăsăm toate trei adunările, căci altcum ne răcim. Să facem mereu adunări şi pe la casele noastre, căci altcum ne răcim. Şi să mergem pe la toate adunările oştilor vecine, căci altfel ne răcim.

Iată, aceasta este chemarea adunărilor Oastei Domnului:

să ne ţină mereu aprinşi.

Fraţii mei! Mare binecuvântare este o Oaste aprinsă, o adunare aprinsă. Dar să nu uităm că este mai greu a ţine focul aprins decât a-l aprinde. E mai uşor a aprinde foc de Oaste într-un sat decât a-l ţine aprins. Lumea se aprinde uşor şi pentru Domnul, dar se stinge şi mai uşor dacă focul nu este îngrijit.

Fraţii mei! Aveţi o adunare în care Focul cel ceresc arde cu putere? Grijiţi mereu ca acest foc să nu slăbească! Suflaţi mereu în el cu rugăciunile voastre, cu predicile voastre, cu tot ceea ce aţâţă focul şi îi dă putere! Şi încă ceva. Aţi auzit că s-a stins undeva vreo adunare? Mergeţi îndată acolo şi suflaţi în cărbunii cei stinşi, ca să se aprindă iar!

Suflaţi mereu şi în focul altor fraţi şi chemaţi-i şi pe ei să sufle în focul vostru!

Înflăcărarea

Sunt mulţi oameni - zice un vestit predicator - pe care entuziasmul (înflăcărarea) îi sperie. Dacă văd un credincios înflăcărat, spun: „Zel fără pricepere!”. Cât mă priveşte pe mine, mai bine vreau un entuziasm, chiar fără cunoştinţă, decât o cunoştinţă adâncă, dar lipsită de căldură. Cunosc oameni plini de cunoştinţă, dar care n-au în sufletul lor nici cea mai mică scânteie.

„A rămâne în Dumnezeu” înseamnă a fi înflăcărat şi nu pot să înţeleg pe un credincios care îşi dă seama de poziţia sa, fără ca inima să-i ardă de la un capăt al anului până la celălalt. Dacă vă aruncaţi în afaceri şi nu puneţi acolo inima voastră, aşteptaţi-vă la o pierdere. Tot astfel şi în lucrul lui Dumnezeu trebuie bărbaţi predaţi trup şi suflet lui Dumnezeu.