Dar decât apa din afară,
Pr. Iosif Trifa - Focul cel ceresc
e mai rea cea dinăuntru, când noi înșine lăsăm focul să se stingă
„Apa” ce se varsă din afară peste „focul” nostru și peste focul Oastei (hulele, prigoanele, batjocurile etc.), ne poate face mult necaz, dar ea nu poate stinge focul. „Apa” hulitorilor, dimpotrivă, se preface în ulei și benzină. Ea mărește focul, în loc să-l stingă.
Primejdia cea mai mare pentru focul nostru și focul Oastei vine dinăuntru, vine din noi și de la noi înșine. Cea mai primejdioasă „apă” pentru focul Oastei este răceala și răcirea noastră cea duhovnicească.
Și cât de repede vine această răcire! Cât de repede se răcește un suflet! Și ce repede vine înghețul păcatului!
Ați văzut ce repede vine primăvara înghețul. Într-o singură noapte se ofilește și îngheață totul.
Așa e și cu viața noastră cea duhovnicească. Când slăbesc „focul” și căldura din noi, vin, pe neașteptate, frigul și înghețul păcatului. Vine păcatul care ofilește și nimicește totul.
Cea mai mare primejdie pentru o viață duhovnicească este „înghețul”. O, e grozav să vezi pustiirile ce le face acest îngheț! E îngrozitor să vezi pe câte un tânăr cum se ofilește într-o singură noapte de „dans”, de îngheț, de păcat.
Ce lucru dureros este să vezi cum se stinge un suflet aprins! Ce lucru dureros este să vezi cum s-a stins un suflet ce ardea pentru Domnul! Eu mă gândesc, cu durere, câte astfel de focuri stinse avem și în Oastea Domnului. Sufletele care ardeau pentru Domnul - azi nu mai dau nici un semn de viață. Iar pentru această stingere vinovat este însuși omul. Prin lipsa lui de priveghere și râvnă, a lăsat focul să se stingă.
Deci, frații mei! Să grijim neîncetat focul din noi și focul Oastei!