Dar decât apa din afară,
Pr. Iosif Trifa - Focul cel ceresc
e mai rea cea dinăuntru, când noi înşine lăsăm focul să se stingă
„Apa” ce se varsă din afară peste „focul” nostru şi peste focul Oastei (hulele, prigoanele, batjocurile etc.), ne poate face mult necaz, dar ea nu poate stinge focul. „Apa” hulitorilor, dimpotrivă, se preface în ulei şi benzină. Ea măreşte focul, în loc să-l stingă.
Primejdia cea mai mare pentru focul nostru şi focul Oastei vine dinăuntru, vine din noi şi de la noi înşine. Cea mai primejdioasă „apă” pentru focul Oastei este răceala şi răcirea noastră cea duhovnicească.
Şi cât de repede vine această răcire! Cât de repede se răceşte un suflet! Şi ce repede vine îngheţul păcatului!
Aţi văzut ce repede vine primăvara îngheţul. Într-o singură noapte se ofileşte şi îngheaţă totul.
Aşa e şi cu viaţa noastră cea duhovnicească. Când slăbesc „focul” şi căldura din noi, vin, pe neaşteptate, frigul şi îngheţul păcatului. Vine păcatul care ofileşte şi nimiceşte totul.
Cea mai mare primejdie pentru o viaţă duhovnicească este „îngheţul”. O, e grozav să vezi pustiirile ce le face acest îngheţ! E îngrozitor să vezi pe câte un tânăr cum se ofileşte într-o singură noapte de „dans”, de îngheţ, de păcat.
Ce lucru dureros este să vezi cum se stinge un suflet aprins! Ce lucru dureros este să vezi cum s-a stins un suflet ce ardea pentru Domnul! Eu mă gândesc, cu durere, câte astfel de focuri stinse avem şi în Oastea Domnului. Sufletele care ardeau pentru Domnul - azi nu mai dau nici un semn de viaţă. Iar pentru această stingere vinovat este însuşi omul. Prin lipsa lui de priveghere şi râvnă, a lăsat focul să se stingă.
Deci, fraţii mei! Să grijim neîncetat focul din noi şi focul Oastei!