Cei ce varsă apă peste focul Oastei
Pr. Iosif Trifa - Focul cel ceresc
Oriunde arde Focul cel ceresc al Duhului Sfânt, se strânge lumea și se aprind sufletele. Dar, pe de altă parte, oriunde arde acest foc binecuvântat, acolo aleargă și cei ce umblă să stingă focul.
Oriunde s-aprinde un suflet, acolo aleargă în galop diavolul cu argații lui și umblă în fel și chip să stingă focul. Ba că ești „rătăcit”, ba că ești „sectar”, ba că „strici datinile”, ba că n-ai omorât pe nimeni să te pocăiești; ba că „toate-s de la Dumnezeu” etc. etc. Vin apoi și batjocurile și prigoanele.
Oriunde arde Focul cel ceresc, acolo îndată aleargă „lumea” să-l stingă. În frământările mântuirii sufletești, aceasta este o lege atât de adevărată, încât se poate zice și invers: oriunde n-aleargă „lumea” să stingă „focul”, acolo nu „s-a aprins” nimic. Acolo încă nu s-a întors nimeni la Dumnezeu.
Fratele meu! Lumea aruncă cu apă și peste „focul” tău. O, nu te întrista și nu te descuraja pentru aceasta, ci te bucură. Chiar ăsta e semnul cel bun că „arzi”. Căci unde nu-i foc, n-aleargă nimeni cu apă să-l stingă.
De paisprezece ani arde focul Oastei; de paisprezece ani ne urmăresc mereu cei ce toarnă „apă” peste el. Și e dureros, e nespus de dureros, că tocmai cei care ar trebui să sufle în foc varsă apă peste el.
Aș putea aminti aici multe, multe dureroase pilde. Amintesc mai jos una pe care mi-a spus-o un ostaș (cărturar) din Bucovina.
Se pregătea o adunare a Oastei. Era să fie o mare bucurie. Un „tremurător” (penticostalist) își anunțase reîntoarcerea la Biserică și intrarea în Oaste. Frații ostași voiau să-i facă o primire sărbătorească plină de focul dragostei și bucuriei. Se pregătea un fel de „ospăț” pentru fiul cel ce pierdut fusese. Spre bucuria ostașilor, își anunță participarea și părintele, doctor în teologie N.N. Toată adunarea e o vie animație. E un foc aprins.
Dar, când colo, ce se întâmplă? Părintele, luând cuvântul, află de bine tocmai acum să sară în apărarea… dansurilor naționale. Cică „ostașii exagerează”… „dansul e lăsat de Făcătorul… N-ați văzut că și frunzele joacă în adierea vântului și mieii zburdalnici joacă?… Avem datoria să apărăm dansurile noastre naționale…”
Ostașii rămân uimiți. Peste focul lor se turna din greu apă. Adunarea se tulbură. Sufletele se tulbură. „Ospățul” se preface în jale. Întoarcerea celui rătăcit era pierdută. O soră ostașă cade plângând, în genunchi, și strigă disperată: „Dumnezeule, ai milă de noi, păcătoșii, și nu ne lăsa!…”.
De paisprezece ani se toarnă mereu apă peste focul nostru. Dar focul rezistă, pentru că este de la Dumnezeu, apa parcă se preface în ulei și benzină, Focul mai tare se aprinde. Din ce se toarnă apă mai multă, Focul arde mai tare.