Cei ce varsă apă peste focul Oastei
Pr. Iosif Trifa - Focul cel ceresc
Oriunde arde Focul cel ceresc al Duhului Sfânt, se strânge lumea şi se aprind sufletele. Dar, pe de altă parte, oriunde arde acest foc binecuvântat, acolo aleargă şi cei ce umblă să stingă focul.
Oriunde s-aprinde un suflet, acolo aleargă în galop diavolul cu argaţii lui şi umblă în fel şi chip să stingă focul. Ba că eşti „rătăcit”, ba că eşti „sectar”, ba că „strici datinile”, ba că n-ai omorât pe nimeni să te pocăieşti; ba că „toate-s de la Dumnezeu” etc. etc. Vin apoi şi batjocurile şi prigoanele.
Oriunde arde Focul cel ceresc, acolo îndată aleargă „lumea” să-l stingă. În frământările mântuirii sufleteşti, aceasta este o lege atât de adevărată, încât se poate zice şi invers: oriunde n-aleargă „lumea” să stingă „focul”, acolo nu „s-a aprins” nimic. Acolo încă nu s-a întors nimeni la Dumnezeu.
Fratele meu! Lumea aruncă cu apă şi peste „focul” tău. O, nu te întrista şi nu te descuraja pentru aceasta, ci te bucură. Chiar ăsta e semnul cel bun că „arzi”. Căci unde nu-i foc, n-aleargă nimeni cu apă să-l stingă.
De paisprezece ani arde focul Oastei; de paisprezece ani ne urmăresc mereu cei ce toarnă „apă” peste el. Şi e dureros, e nespus de dureros, că tocmai cei care ar trebui să sufle în foc varsă apă peste el.
Aş putea aminti aici multe, multe dureroase pilde. Amintesc mai jos una pe care mi-a spus-o un ostaş (cărturar) din Bucovina.
Se pregătea o adunare a Oastei. Era să fie o mare bucurie. Un „tremurător” (penticostalist) îşi anunţase reîntoarcerea la Biserică şi intrarea în Oaste. Fraţii ostaşi voiau să-i facă o primire sărbătorească plină de focul dragostei şi bucuriei. Se pregătea un fel de „ospăţ” pentru fiul cel ce pierdut fusese. Spre bucuria ostaşilor, îşi anunţă participarea şi părintele, doctor în teologie N.N. Toată adunarea e o vie animaţie. E un foc aprins.
Dar, când colo, ce se întâmplă? Părintele, luând cuvântul, află de bine tocmai acum să sară în apărarea… dansurilor naţionale. Cică „ostaşii exagerează”… „dansul e lăsat de Făcătorul… N-aţi văzut că şi frunzele joacă în adierea vântului şi mieii zburdalnici joacă?… Avem datoria să apărăm dansurile noastre naţionale…”
Ostaşii rămân uimiţi. Peste focul lor se turna din greu apă. Adunarea se tulbură. Sufletele se tulbură. „Ospăţul” se preface în jale. Întoarcerea celui rătăcit era pierdută. O soră ostaşă cade plângând, în genunchi, şi strigă disperată: „Dumnezeule, ai milă de noi, păcătoşii, şi nu ne lăsa!…”.
De paisprezece ani se toarnă mereu apă peste focul nostru. Dar focul rezistă, pentru că este de la Dumnezeu, apa parcă se preface în ulei şi benzină, Focul mai tare se aprinde. Din ce se toarnă apă mai multă, Focul arde mai tare.