Foc!… Foc!…
Pr. Iosif Trifa - Focul cel ceresc
Oriunde arde, se strânge lumea. Oriunde arde Focul cel ceresc, se strânge lumea. Așa e și la Oastea Domnului
Un lucru simplu. Un lucru cunoscut. Oriunde se strigă cuvântul „Foc!” „Foc!” - aleargă lumea. Oriunde arde - se strânge lumea.
Așa este și în cele sufletești. Cu o deosebire însă. Focul cel pustiitor este o nenorocire. Dumnezeu să ne ferească de acest foc.
Dar celălalt e binecuvântare. Acesta este focul cel binecuvântat pe care-l vestea Mântuitorul: „Foc am venit să arunc pe pământ” (Lc 12, 49). Acesta e Focul cel ceresc al Duhului Sfânt. Acesta e Focul cel mântuitor al Evangheliei. O, ce binecuvântat e acest foc! Oriunde arde acest foc, ard păcatele și se curăță sufletele.
Și oriunde arde acest foc binecuvântat, lumea se strânge și azi. Oriunde „arde”, lumea aleargă și azi.
O mărturie despre aceasta este și Oastea Domnului. Oastea strânge și ea lumea. Oriunde se anunță o adunare a Oastei - lumea se strânge ca la foc. De ce? Pentru că Oastea are și ea ceva din Focul cel ceresc; din focul ce l-a adus Mântuitorul pe pământ. O plângere generală este că vremurile sunt rele; că s-a stricat lumea și s-au stricat oamenii. Ne plângem mereu că vremurile nu sunt potrivite pentru vestirea Evangheliei. Eu cutez însă a zice: nu-i adevărat! Răul trebuie căutat în altă parte.
„Se stinge focul!” - aici e izvorul răului. Niciodată n-au fost vremuri atât de potrivite pentru vestirea Evangheliei ca azi - numai că răul e că lipsesc vestitorii; nu-i cine să aprindă focul.
Lumea se strânge și azi oriunde „arde”, oriunde este „foc”. Ne plângem mereu că se golesc bisericile, că nu mai merge lumea la biserică. Eu însă cutez a zice că nu vine lumea la biserică, din pricină că nu „arde”. Oriunde „arde„ bisericile sunt pline. Oriunde slujitorul Domnului - preotul - arde și aprinde, bisericile sunt pline.
Dar, pe de altă parte, oriunde preotul - funcționar - „își face serviciul”, duminică dimineața, și apoi își încuie Biserica și misiunea pe o săptămână, bisericile sunt goale și cârciumile pline.
Dați-mi cea mai rea parohie din țară care stă cu biserica goală și satul plin de răutăți! Dați-mi-o, cu o condiție: să merg acolo cu cinci-șase frați ostași; și dacă în câteva luni nu voi putea umple biserica, eu las să-mi radeți barba. Zic: să-mi radeți barba, căci despre dar spun canoanele că nu se poate lua. Și e foarte bine zis așa, căci dacă n-am ceva nimeni nu-mi poate lua. Dacă am un dar ce nu aprinde pe nimeni - nici eu n-am ce pierde, nici altul nu are ce-mi lua.
Noi, preoții, să ne gândim clipă de clipă la cuvintele dumnezeiescului Apostol Pavel: „De aceea îți aduc aminte, Timoteie, să aprinzi darul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele” (2 Tim 1, 6).
Numai un dar aprins poate face „foc” și poate aprinde suflete!
Ce dar mare este un preot „aprins”! Cel mai mare dar pentru un sat eu zic că nu sunt pădurile lui, nici hotarele lui, nici islazurile lui, nici celelalte bogății ale lui, ci este un preot „aprins”.
Dar nu numai preotul, ci fiecare creștin trebuie să fie un purtător și aprinzător de Foc ceresc. Fiecare Ostaș al Domnului trebuie să fie și el un foc ce arde și aprinde.
Și fiecare adunare a Oastei Domnului trebuie să fie un foc la care se strânge lumea și care aprinde lumea. Adunările Oastei să fie tot atâtea focuri, la care se strânge lumea.
Slăvit să fie Domnul că ne-a învrednicit s-ajungem zilele când vedem arzând focurile cele cerești și vedem lumea strângându-se la ele.