Foc!… Foc!…

Oriunde arde, se strânge lumea. Oriunde arde Focul cel ceresc, se strânge lumea. Aşa e şi la Oastea Domnului

Un lucru simplu. Un lucru cunoscut. Oriunde se strigă cuvântul „Foc!” „Foc!” - aleargă lumea. Oriunde arde - se strânge lumea.

Aşa este şi în cele sufleteşti. Cu o deosebire însă. Focul cel pustiitor este o nenorocire. Dumnezeu să ne ferească de acest foc.

Dar celălalt e binecuvântare. Acesta este focul cel binecuvântat pe care-l vestea Mântuitorul: „Foc am venit să arunc pe pământ” (Lc 12, 49). Acesta e Focul cel ceresc al Duhului Sfânt. Acesta e Focul cel mântuitor al Evangheliei. O, ce binecuvântat e acest foc! Oriunde arde acest foc, ard păcatele şi se curăţă sufletele.

Şi oriunde arde acest foc binecuvântat, lumea se strânge şi azi. Oriunde „arde”, lumea aleargă şi azi.

O mărturie despre aceasta este şi Oastea Domnului. Oastea strânge şi ea lumea. Oriunde se anunţă o adunare a Oastei - lumea se strânge ca la foc. De ce? Pentru că Oastea are şi ea ceva din Focul cel ceresc; din focul ce l-a adus Mântuitorul pe pământ. O plângere generală este că vremurile sunt rele; că s-a stricat lumea şi s-au stricat oamenii. Ne plângem mereu că vremurile nu sunt potrivite pentru vestirea Evangheliei. Eu cutez însă a zice: nu-i adevărat! Răul trebuie căutat în altă parte.

„Se stinge focul!” - aici e izvorul răului. Niciodată n-au fost vremuri atât de potrivite pentru vestirea Evangheliei ca azi - numai că răul e că lipsesc vestitorii; nu-i cine să aprindă focul.

Lumea se strânge şi azi oriunde „arde”, oriunde este „foc”. Ne plângem mereu că se golesc bisericile, că nu mai merge lumea la biserică. Eu însă cutez a zice că nu vine lumea la biserică, din pricină că nu „arde”. Oriunde „arde„ bisericile sunt pline. Oriunde slujitorul Domnului - preotul - arde şi aprinde, bisericile sunt pline.

Dar, pe de altă parte, oriunde preotul - funcţionar - „îşi face serviciul”, duminică dimineaţa, şi apoi îşi încuie Biserica şi misiunea pe o săptămână, bisericile sunt goale şi cârciumile pline.

Daţi-mi cea mai rea parohie din ţară care stă cu biserica goală şi satul plin de răutăţi! Daţi-mi-o, cu o condiţie: să merg acolo cu cinci-şase fraţi ostaşi; şi dacă în câteva luni nu voi putea umple biserica, eu las să-mi radeţi barba. Zic: să-mi radeţi barba, căci despre dar spun canoanele că nu se poate lua. Şi e foarte bine zis aşa, căci dacă n-am ceva nimeni nu-mi poate lua. Dacă am un dar ce nu aprinde pe nimeni - nici eu n-am ce pierde, nici altul nu are ce-mi lua.

Noi, preoţii, să ne gândim clipă de clipă la cuvintele dumnezeiescului Apostol Pavel: „De aceea îţi aduc aminte, Timoteie, să aprinzi darul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele” (2 Tim 1, 6).

Numai un dar aprins poate face „foc” şi poate aprinde suflete!

Ce dar mare este un preot „aprins”! Cel mai mare dar pentru un sat eu zic că nu sunt pădurile lui, nici hotarele lui, nici islazurile lui, nici celelalte bogăţii ale lui, ci este un preot „aprins”.

Dar nu numai preotul, ci fiecare creştin trebuie să fie un purtător şi aprinzător de Foc ceresc. Fiecare Ostaş al Domnului trebuie să fie şi el un foc ce arde şi aprinde.

Şi fiecare adunare a Oastei Domnului trebuie să fie un foc la care se strânge lumea şi care aprinde lumea. Adunările Oastei să fie tot atâtea focuri, la care se strânge lumea.

Slăvit să fie Domnul că ne-a învrednicit s-ajungem zilele când vedem arzând focurile cele cereşti şi vedem lumea strângându-se la ele.