Focul Duhului Sfânt și focul iadului

Vorbirea fratelui Leon Andronic la o adunare de la Slobozia - decembrie 1968

Frați și surori în Domnul Iisus!

E o oră târzie din noapte (douăsprezece fără douăzeci). De aseară, de la ora opt, până la ora aceasta, șuvoiul Cuvântului lui Dumnezeu s-a revărsat din belșug și parcă n-ar mai trebui și n-ar mai fi nevoie să vă mai țin și eu încă câteva clipe de încordare a voinței și a atenției, pentru a prelungi oboseala dumneavoastră și a o mări.

Totuși fac și eu ca fratele care a vorbit înainte de mine: nu mă rabdă inima, parcă, să nu profit de această ocazie, de acest prilej, ca să-mi împărtășesc și eu simțămintele și să mă pot și eu exprima cu mulțumire în sufletul meu că Dumnezeu a avut milă de noi și ne-a mai dăruit încă o noapte de veghere. O noapte în care punem puțin la chin pe „măgărușul” nostru cel vechi.

Un frate spunea (și foarte mare dreptate avea) că trupul nostru e ca un măgar. Și așa este, că, într-adevăr, el trage la pământ. Și vrea mâncare bună, odihnă multă, treabă puțină și, dacă se poate, un stăpân cât de blând și de bun. Cam așa ar vrea și acest trup firesc, acest trup de lut al nostru care nu se simte tocmai bine când îi pui frâul și zăbala și când îi mai articulezi și câte un bici. Cam cârtește... nu-i prea plac zilele de post. Nu prea îi plac genunchii plecați. E cam departe biserica și adunarea pentru „măgărușul” nostru și el ar vrea, dacă s-ar putea, [să stea] cât mai comod, chiar în pat, să-i cânte poate chiar și Liturghia, că el se simte bine. Căldură... mâncare... un pahar de apă... și-un vinișor, dacă se poate, așa, să-l dezmierde oleacă. Și, în fine, „măgărușul” nostru își cere partea lui.

Dar acum, frații mei scumpi și dragi, pentru că Dumnezeu ne-a dăruit această noapte de jertfă, această noapte de sacrificiu, deși trupul nostru cam ațipește... trebuie să ne strângem limba între dinți, dacă vrem să nu adormim, trebuie să ne mușcăm vârful degetelor. Trebuie să ne scuturăm așa, oarecum, că ne vine să dormim. Mă rog... suntem obosiți după o zi de muncă, după o săptămână chiar, că mâine e ziua de odihnă... Dar vă rog, încă câteva clipe mai struniți-l un pic, să mai facă oleacă de ascultare. Să mai facă un pic de supunere. Să-l punem oleacă la punct pe acest „domn de lut” care veșnic e comod, veșnic ar dori, dacă s-ar putea, să intre în Împărăția lui Dumnezeu pe o cale cât mai scurtă, pe o cărare cât mai netedă, ferită de spini, ferită de zgrunțuri, ferită de pietroaie și, în sfârșit... dacă s-ar putea așterne chiar covoare și flori, tare ar mai merge bine... Dar când e vorba de suferință, când e vorba de cruce, când e vorba de necaz, firea noastră se cam dă înapoi. Atunci îi împinge pe alții înainte. Pe alții îi mânăm de la spate, iar noi [facem] așa cum se întâmplă de multe ori și pe front: cei care ar trebui să fie în frunte îi cam mână de la spate pe bieții soldați.

Așa și noi, frații mei, în fața acestor lucruri, să facem un efort în plus în seara aceasta și să mai ascultăm câteva cuvinte din Cuvântul lui Dumnezeu.

În Luca 12, 49 zice așa: Foc pe pământ. „Eu am venit să arunc un foc pe pământ. Și ce vreau, decât să fie aprins chiar acum. Am un botez cu care trebuie să fiu botezat. Și cât de mult doresc să se îndeplinească!”. Aceasta o spunea Domnul Iisus. „Credeți că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: nu! Ci mai degrabă dezbinare. Căci de-acum înainte (chiar din clipa aceea în care a vorbit Domnul - și în ziua de azi), din cinci care vor fi într-o casă, trei vor fi dezbinați împotriva a doi și doi împotriva a trei. Tatăl va fi dezbinat împotriva fiului și fiul împotriva tatălui. Mama împotriva fiicei și fiica împotriva mamei. Soacra împotriva norei și nora împotriva soacrei”.

Cinci versete am citit, frații mei. „Foc am venit să arunc pe pământ...”. Frații mei ! Ce este oare de-aseară (și să nu zic de-aseară, dar chiar de alaltăseară și de o săptămână în urmă, de când a fost programată această adunare, această întâlnire), ce a fost oare în inimile noastre, decât un foc pe care am dorit cât mai repede să se aprindă. Că așteptam să treacă luni, să treacă marți, să treacă miercuri (...), să vină sâmbătă, s-o rupem odată cu ale „Martei” și să ne simțim la un loc aici, unde focul dragostei Lui v-a aprins inimile frățiilor voastre, ale fiecăruia în parte... și a noastră, și a mea personal.

Deci, frații mei, și pe sufletele noi care au venit aici, acelea care pentru prima dată calcă în adunarea noastră, tot un foc le-a mânat aici și tot un foc le-a adus, ca să le aprindă și să ia foc de astăzi înainte, să ardă pentru Domnul Iisus. Acest foc este acela pe care-l vedeți că arde de-aseară și nu se mai stinge. Și, dacă ar fi [după cum ar vrea duhul], cred că nu până în zorii zilei, dar nici până mâine, nici până poimâine și răspoimâine nu ne-am mai sătura să stăm și să tot ascultăm, și să tot mărturisim, și să tot cântăm, să-L lăudăm pe Dumnezeu. Și parcă nu s-ar mai sfârși acest râu de apă vie care a atins sufletele tuturor și le-a făcut vii, lucrătoare, treze, pline de vigoare, pline de viață.

Fraților dragi și surori scumpe! Începând de la tinerii aceștia, vlăstarele acestea tinere care ne-au spus atâtea poezii frumoase de la acești copii (și, mai ales, o copilă care a spus poezia aceea atâta de lungă, că mă gândeam: „De unde, întru așa un copil, atâta memorie, să spună atâtea cuvinte, de parcă nu te mai săturai, ce izvora dintr-însa?), și apoi toți cei care au vorbit și toți cei care așteaptă și încă doresc să mai vorbească nu sunt mânați de un foc? Acesta e Focul cel ceresc, Focul dumnezeiesc, Focul cerului care s-a aprins pe pământ. Și a ars, și arde putregaiul păcatului. Fraților, e starea cea mai înaltă de har când focul Duhului Sfânt arde toate grijile, toate îngrijorările, toate necazurile ce le avem acasă, pe la serviciu, în viață; pe toate le arde și aici vine sufletul curat, ușurat, liniștit, zvelt... așa de zvelt, de parcă nu calcă pe pământ. Pentru că aici, Focul cel ceresc al Duhului Sfânt curăță toată zgura păcatului și rămâne trupul acesta de-acuma supus complet duhului și duhul este acela care se bucură deplin. Îi dai lui libertate să se scalde, să facă o baie minunată. Ce baie mai frumoasă poate fi, decât într-o așa întâlnire, într-o așa adunare, într-o așa strângere laolaltă, cum spune și Psalmistul [în psalmul] pe care l-am cântat cu câteva ceasuri mai înainte, acolo unde spune: „Ce dulce, ce plăcut este să locuiască frații împreună!”. Ei, această dulceață o simțim noi. Aici ne-o împărtășim. Aici ne despărțim de tot ce este pământesc și ne înălțăm cu sufletul Sus, la El.

A vorbit fratele atâta de frumos despre înălțime. Despre Ierusalim, despre urcarea către Ierusalim. Da, fraților. Dacă ne-am arunca puțin privirea în Sfânta Scriptură, am vedea că prima Lege s-a dat pe un vârf de munte. Pe Muntele Sinai. Unde [s-a suit] Moise [când a murit]? Pe Muntele Nebo. Unde s-au rostit fericirile de către Domnul Iisus? Pe Muntele Fericirilor. Unde s-a rugat cel mai cu foc și a fost răstignit Hristos? Pe Muntele Golgota. Și dacă am [căuta], în nenumărate locuri [ni se spune că] la munți au scăpat și s-au salvat. Și corabia lui Noe s-a oprit pe un munte. Pe Muntele Ararat.

Dragii mei, muntele, în chip duhovnicesc, înseamnă înălțime, ridicare. Noi trebuie să ne ridicăm de pe pământ, de la lucrurile obișnuite, din valea umbrei morții - cum spune acolo Cuvântul - la muntele acela înalt de unde, apropiați de Dumnezeu, să ne mai desprindem de lucrurile acestea pământești și să ne împărtășim din pâinea cea cerească a Cuvântului lui Dumnezeu, să ne hrănim și să ne adăpăm sufletul nostru cel însetat și flămânzit aici, unde curge șuvoiul apelor vii din plin.

Dragii mei, iată, un vânt primăvăratic, un vânt de dezmorțire a început să sufle ca odinioară pe valea lui Iosafat. Peste toate oasele moarte, peste toate oasele îngropate, peste oasele acelea care erau la doi metri sub pământ, de care a uitat și mama, și tata, și vecinii, și prietenii, și cunoscuții, uitaseră toți de ele și erau de-acuma putrede acolo, un vânt puternic a început să sufle și aceste oase s-au adunat os către os, s-au strâns laolaltă, au căpătat pe ele piele, carne, vene și viață. Și s-a făcut o oaste mare.

Unde ați fost voi, oase moarte, până mai ieri? Unde am fost eu, os mort, care am stat inactiv ani și ani de zile? Ce am făcut noi în mormântul în care am căzut, scumpii mei frați? Ce am lucrat noi acolo? Zic și eu ca frații dinainte: „Mi-e rușine să-mi aduc aminte”. Ne-am luat după lume. Ne-am luat după trup. Ne-am luat după pofte și am murit. Am rămas acolo înmormântați. Dar mila, harul și îndurarea lui Dumnezeu, Care a pus acest vânt primăvăratec, Vânt al Duhului Sfânt, să sufle peste oasele moarte ale vieții noastre, iată, ne-a făcut din nou vii, ne-a adunat și ne-a dat viață. Slavă veșnică Numelui Lui !

Dragii mei, acum simțim că trăim. Simțim că respirăm. Simțim că parcă nu mai suntem pe pământ, când suntem în această stare de har, în această stare binecuvântată. Iată cum oasele noastre moarte au început să cutreiere țara în lung și-n lat. Să se-nfrățească din nou Ardealul cu Moldova, Muntenia cu Oltenia, Bucovina și Maramureșul și toate...

Dragii mei, scumpii mei frați, din 29 noiembrie până în 1 decembrie, am avut o bucurie atât de mare la Dej! Parcă îl văd pe fratele Gheorghe: de cu seară și până a doua zi la ora opt, întruna curgeau șiroaiele pe el... Și cântare, și vorbire, și mărturisiri... Nu mai era somn, nu mai era... Toată noaptea aceea a fost o adevărată fericire, o bucurie care rar se poate gusta în lumea aceasta și [rar] se poate ști ce preț [mare] a avut acea noapte care a zguduit sufletele. Care a făcut să se predea Domnului și câteva suflete care au primit Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi, a doua zi, când ne-a văzut preotul în biserică, s-a crucit:

- Ce-i, frate Gheorghe, cu atâta lume?

- Am venit, părinte, să facem parastasul fratelui Vasile, fratele nostru care ne-a vestit Cuvântul. Acum doisprezece ani a plecat la Domnul și am venit să-i facem parastas. Să ne bucurăm la mormântul lui. Haideți să sfințiți crucea acolo, haideți să ne binecuvântați adunarea!

Ce frumos! Ce minunat... N-am încăput într-un autobuz. N-am încăput. Așa am stat, ticsiți, când am mers de la biserică până la mormântul fratelui. Eram cu adevărat beți de bucurie și parcă nu mai călcam pe pământul acesta.

Iată, frații mei, ce face Duhul lui Dumnezeu, iată ce face Focul cel viu care a lucrat și lucrează în viața noastră. Și aceasta, fraților, pentru cei care au înțeles și s-au lăsat aprinși de acest Foc al Duhului Sfânt.

Dar ceilalți, care nu vor să se aprindă de acest Foc ceresc, se aprind și ei de un foc. Ard și ei de un foc. Dar focul acela e focul iadului. E focul zavistiei, al beției, al curviei, al minciunii, al dezmățului, al modei, al tuturor ticăloșiilor în care trăiește omenirea aceasta nestingherită.

De aceea te întreb, iubite frate: de care foc te-ai aprins tu și vrei să arzi? De Focul Duhului Sfânt, Focul ceresc, sau de focul iadului, care te duce în fundul iadului, cu toate păcatele? Răspunde în conștiința ta, în cugetul tău, înaintea Domnului. Și dă un răspuns sincer, și vezi de care foc ești aprins. Dacă te-ai lăsat aprins de Focul Duhului lui Dumnezeu, ascultă Cuvântul Lui și lasă-l să lucreze mântuire în viața ta.

Dar dacă focul păcatului mai stăruie în tine, dacă încă trupul tău tresaltă la bucuriile acestea pământești, trecătoare și păcătoase, dacă firea ta se bâțâie încă și dorește lucrurile acestea firești, pământești, păcătoase, atunci, frate, fac și eu ca Iosua: alege astăzi cui vrei să-i slujești: ori Domnului Dumnezeului Celui Veșnic, ori idolilor și tuturor poftelor. Alege cui vrei să-i slujești de astăzi înainte.

Iar el mărturisește împreună cu mine acum și cu frățiile voastre care sunteți de aceeași părere cu mine: „Cât despre mine, eu și casa mea vom sluji Domnului”. Așa spune cuvântul lui Iosua, așa îl spunem noi și așa să ne ajute Dumnezeu, fraților. Noi și casa noastră, soțiile noastre, soții noștri, copiii noștri, frații noștri, părinții noștri, prietenii noștri, vecinii noștri să-I slujim Domnului. Și, în măsura în care tu vei fi plin de acest Foc ceresc, în măsura în care vei arde și tu aprins de acest foc, în măsura aceea vei sluji Domnului tu și casa ta.

Dragii mei, ca să nu prelungesc vorbirea prea mult, să nu vă obosesc prea mult, vă adresez o întrebare (...), să ne facem oleacă socoteala: câți frați avem noi din Roznov și din Slobozia aici acum? Unde-s frații noștri care umpleau o casă numai de-aici, din Slobozia? Apoi, dacă am mai aduce și Roznovul, dacă am mai aduce și Săvineștii, dacă ar mai coborî și Tarcăul, dacă ar mai veni și Podolenii, atunci n-ar mai ajunge nu casa asta; am umple și Casa de Cultură. (...) Ei, unde-s frații noștri, dragii mei? Unde-s surorile noastre, care cântau cu atâta dor și drag? Unde-s copiii lor? Ia gândiți-vă bine, fraților. Și vă rog - așa cum a spus și fratele mai înainte - coborâți-vă nițel înăuntru și, sincer, înaintea lui Dumnezeu, răspundeți: unde-s frații noștri? Când Dumnezeu a întrebat: „Caine, unde-i fratele tău?” ce a răspuns el: „Au eu sunt păzitorul fratelui meu?”.

Vedeți, dragii mei, ce pasivitate, ce indolență, ce nerușinare, ce îndărătnicie, ce încăpățânare, ce răutate, ce ură a arătat el prin acest răspuns? „Au eu sunt păzitorul fratelui meu?” Cu alte cuvinte, el s-a eschivat [să dea] un răspuns sincer. Cel puțin, dacă era sincer, ar fi spus: „Doamne, l-am omorât”. Era frumos, că era sincer. Dar el a spus: „Păi eu sunt păzitorul fratelui meu?”.

Fratele meu și sora mea, te întreb și eu acum, o dată cu Cuvântul lui Dumnezeu: unde-i fratele tău acum, cel care a fost la aceeași masă de dragoste [cu tine] aici în adunare? La sora Crișan, la fratele Costache, la fratele Bârsan și pe la frații ceilalți, care erau pe sub deal... în diferite locuri. Unde-s frații noștri? Dragii mei, nu-s! S-au dus în lume. S-au dus din nou... la troaca lui Satan sau cine știe în ce ape se scaldă; în ce noroi sunt împotmoliți.

Dragii mei, e foarte dureros [ce vedem], dacă ne aruncăm privirile în urmă și, cu sinceritate, ne punem întrebarea: „Unde-s frații noștri?”. Nu-s.

Dar oare putem sta nepăsători față de această stare? Unde-s frații care ne-au vestit odinioară Cuvântul lui Dumnezeu, atât cei din localitate, cât și cei din țara întreagă? Unde-s? Ne-am pus noi întrebarea? Ne-am hrănit cu pâinea Cuvântului lui Dumnezeu printr-înșii. Ne-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu. Am plâns, ne-am rugat, ne-am bucurat... Dar acuma unde sunt?

Frații mei! O poruncă este în clipa de față: să mergem în căutarea lor. Misiunea noastră, datoria noastră sfântă este aceasta: să începem să-i căutăm. Unii vor fi ca oaia pierdută prinsă în spini, care zbiară și nimeni n-o aude. Voi plecați urechea și ascultați de unde vine zbierătul, duceți-vă repede la oița aceea, desgățați-o din spinii păcatului, luați-o pe umerii voștri și aduce-ți-o din nou în staulul dragostei.

Pe altele le veți găsi sfâșiate de lupi. Nu mai aveți ce le mai face. Nu mai aveți ce le mai face! La cele care sunt sfâșiate, de-acuma lacrimile și rugăciunea voastră ce va mai putea să facă, pentru ca Dumnezeu să aibă milă de ei. Dar altfel i-am pierdut.

Apoi mai sunt o seamă care-s ca și cei pierduți, duși în lumea păcatelor. Și-au luat partea de avere de la tata, și-au luat arginții, aurul, desaga cu bani și... dă-i drumul! Hai, Gheorghe... hai, Ioane, hai, Mărioară, hai, cu toții, bem și mâncăm, că aici e viața. Aici e raiul, aici e iadul. Și beau, și mănâncă, și chefuiesc, și petrec. Și stau uitați de Dumnezeu, uitați de toți sfinții acolo, în starea aceea blestemată unde porcii lui Satan mănâncă roșcovele, plăcerile păcatului. Iar ei tânjesc acolo. Duceți-vă, fraților, și după acești fii pierduți și căutați-i cum căuta tatăl cu mâna la sprânceană și se uita de zor când într-o parte, când într-alta: „Oare nu se întoarce fiul meu?”. Și mereu se ruga: „Doamne, adă-l înapoi”. Și, într-o zi, rugăciunea tatălui a fost ascultată. Fiul și-a venit în fire, și-a recunoscut starea în care a ajuns și a spus: „Greșit-am la cer și înaintea ta, tată și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primește-mă ca pe unul din argații tăi”. Și această hotărâre a fost mântuitoare, pentru că el a pornit la drum înapoi, spre casa părintească de unde a plecat. Și s-a mântuit, venind el.

Apoi mai avem frați pierduți ca și drahma aceea care n-are gură să vorbească. A căzut în praf. Un singur zăngănit a făcut atunci - și acela, foarte scurt și stins de tot - și restul nimic n-a mai mișcat. Dacă nu te duci tu cu lumina Evangheliei, s-o cauți, dacă nu [este] interes și dragoste din partea ta să-l cauți, e veșnic pierdut. Dar datoria ta este, după cuvântul Evangheliei, să aprinzi lumina, să umbli cu mătura, să umbli mereu s-o cauți, din colț în colț, ca doar, doar vei găsi-o. Iar după ce [femeia din Evanghelie] a găsit-o, știi ce s-a întâmplat: și-a chemat prietenele și vecinele și a arătat mare bucurie că a găsit banul pierdut.

Frații mei scumpi! Să ne oprim la acest cuvânt: unde-s frații noștri? Nu-s! Să-i căutăm. Să mergem după ei. Căci aceasta este misiunea momentului nostru de față. Aceasta este datoria noastră: să nu fim reci, nepăsători, indiferenți ca odinioară Cain, ci să ne pese de sufletul fratelui nostru și al surorii noastre și să mergem în căutarea lor cu făclia credinței aprinsă, cu lumina Evangheliei. Și să-i întoarcem înapoi, să-i aducem din nou la staulul dragostei Lui.

Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos să facă așa ca, la acest examen de conștiință al nostru, această datorie sfântă a noastră s-o aducem la îndeplinire, dacă vrem să semănăm cu omul cel înțelept de la Matei 7, 21, unde, când se spune despre casa zidită pe stâncă, [zice]: „Cine aude cuvintele Mele și le face este un om înțelept, care și-a zidit casa pe stâncă. Dar cine le aude și nu le face este un om nebun, care și-a așezat casa pe nisip și pe urmă i s-a prăbușit”.

Dragul meu, din care categorie faci parte tu acum, în această seară, că ai venit aici să te adăpi, să te hrănești și să mănânci din pâinea Cuvântului lui Dumnezeu? Ce faci cu fratele tău, cu sora ta care este pierdută, [cu cei] care stau uitați acolo? Ce ai făcut pentru ei?

Fratele a pomenit adineaori, așa în treacăt, [despre] bietul om [din Evanghelie]... S-o fi dus și el cu vreun interes... O fi avut și el vreo sumă de bani la el. O fi vândut și el vreo vacă; o fi vândut și el ceva din gospodăria lui și hoții și bandiții, care nu pândesc altceva decât lucrurile acestea, l-o fi urmărit după ce a ieșit din Ierusalim și cobora și el spre Ierihon și, la un loc dosnic, la un loc potrivit, l-au prins, i-au dat în cap, l-au lovit, l-au golit de bani, l-au bătut bine și l-au lăsat abia cu oleacă de suflare de viață în el. Și pe urmă... valea! După ce i-au luat banii, nu i-au mai interesat. Iar el, [în fața] pieirii, a morții, de-acuma aștepta sfârșitul. N-avea altă putere. Era zdrobit tot. Trece întâmplător - cum spune Evanghelia - preotul pe alături (Auzi? Pe alături!), trece și levitul pe alături... se uită la el fără nici un pic de milă și pășește înainte. Și întâmplarea face ca un altul, împotriva mersului lor, să vină și merge și el spre Ierusalim, în urcuș. (...) Și acela era un samaritean milos. Și se uită la el și... cum a spus acum doisprezece ani (când s-a născut Milica), la Cluj, un frate din București: că samariteanul din Evanghelie a avut un ochi plin de milă. Și acest ochi plin de milă l-a făcut să se oprească lângă acest nenorocit al sorții și să se intereseze de viața lui. Când l-a văzut năclăit tot în sânge, când l-a văzut vânăt tot, când l-a văzut că era zdrobit cu desăvârșire, a uitat de drumul lui, a uitat de interesele lui, a uitat unde se duce și s-a oprit lângă el. Când l-a ascultat, a văzut că mai bate în el inima [și și-a zis]: „Ei, e rostul să-l salvez”. A coborât de pe măgărușul lui, a luat sticluța cu vin, cu untdelemn, ce-a avut el acolo, l-a frecționat, l-a uns, l-a legat, l-a luat și l-a mai înviorat oleacă, pe urmă l-a ridicat pe asinul lui și l-a dus la casa hangiului. I l-a dat în grijă și i-a spus: „Vezi, ți l-am adus. Te rog să ai grijă de el. Uite, ai doi dinari (...). Și, ce vei mai cheltui, la întoarcere (că eu dau pe-aici; iar vreau să-l văd, să-l văd complet sănătos), îți voi da înapoi”.

Dragii mei, cât interes pe acest străin, pe acest om plin de milă, pe acest suflet, că nu s-a mulțumit să-l vadă și să-l compătimească, ci s-a dat jos, i-a legat rănile, l-a urcat pe asinul lui. A mers el pe jos și pe el l-a urcat pe asin. L-a dus în casa de odihnă, acolo la poposire, la acest spital, l-a dat în grija celui de acolo și a zis: „Îngrijiți de el, că eu voi veni să văd starea sănătății lui”. El voia să-l vadă pe picioare.

Frații mei, o icoană duhovnicească minunată trebuie să știți că avem în (...) ceea ce ne descrie aici Evanghelia. Și aici sunt mulți dintre frații noștri. Vai, cât de mulți sunt căzuți în mâinile tâlharilor! În mâinile tâlharilor păcatelor, căci păcatele sunt tâlharii care i-au doborât, frații mei, la pământ pe frații noștri. Ce facem noi? Stăm nepăsători? Stăm indiferenți? Ia gândiți-vă: dacă am fi noi?... Așa cum a spus adineaori fratele: „Ce doriți să vă facă vouă oamenii, faceți-le voi mai întâi lor”.

Iată de ce [trebuie] să ne gândim serios la acești frați ai noștri și să începem să le deschidem ușa: „Ia să mă duc la fratele Vasile! Ia să mă duc la sora Maria! Ia să mă duc la sora Ileana! Ia să văd, cam cum mai stă?”. Și întreab-o. Du-te o dată. N-o să te primească... o să fie rece... Mai du-te o dată... Va fi tot așa, nepăsător, indiferent. Mai du-te o dată și ai să începi să-l zgudui. Și tu vei fi, fratele meu, trezitor de suflete. Trezitorii întâmpină foarte multe neplăceri de la cel ce doarme. De multe ori capătă și câte un picior. (...) Te poate chiar lovi. Dar tu nu-l lași. Dacă tu ai interesul să-l trezești, stai de capul lui și-l zgudui bine, ca să-l poți vedea în picioare. Și-l tragi, să prindă trenul, să meargă la drum (...). Vei avea de suferit, dar vei avea și mulțumirea sufletească că nu l-ai lăsat.

De aceea, dragii mei frați, fiți trezitorii fraților voștri care stau adormiți în păcat. Fiți acum trezitorii lor și aduceți-i din nou în mijlocul adunări.

Îmi aduc aminte că un frate spunea acum douăzeci de ani în urmă că un frate s-a răcit față de adunare și nu mai venea. N-a venit o dată, n-a venit de două ori... cu păhărelul, cu vorba, cu lumea, cu petrecerile acestea... Și, de la un moment dat, n-a mai călcat în adunare. Nevasta sa degeaba stăruia:

- Hai, măi bărbate, că tu știi cum e! Că așa-i de frumos, așa-i de bine! Tu ai gustat și ai văzut cât e de plăcut. Hai să mergem!

- Lasă-mă! Du-te tu. Lasă-mă. Eu nu merg.

Azi așa, mâine așa... Ce s-au sfătuit frații din adunare? Și-au spus: „Uite, măi fraților, suntem noi în satul acesta douăzeci de frați? Nici unii dintre noi să nu lipsească. Dar nu o dată. Azi mă duc eu. Mâine te duci frăția ta, poimâine te duci frăția ta, răspoimâine te duci frăția ta și fiecare... Să dați năvală la el. Și nu-l lăsați deloc. Astăzi un cuvânt, mâine o înviere, poimâine... altul... Îl sâcâim până când l-om câștiga”.

Și așa au făcut. De la unu, doi, s-a cam rușinat. Dar când s-a mai dus al treilea și al patrulea, de-acum a început a se mai [înmuia]. Până când, la urmă, au reușit să-l (umfle pe sus și să-l) aducă din nou la adunare. A venit cam cu capul plecat, a venit puțin cam jenat. Dar și-a recunoscut greșeala, și-a recunoscut păcatul și a devenit din nou un frate bun și credincios.

Fraților! Ați făcut aceasta pentru frații noștri?

Iată, dragii mei de ce, în seara aceasta, vă dau acest sfat, acest îndemn și vă rog în Numele Domnului Iisus: îndrăzniți și mergeți chiar dacă veți fi respinși. Chiar dacă veți primi și un „plocon” pentru asta. Chiar dacă o să fiți amenințați. Chiar dacă o să fiți bătuți sau pălmuiți. Dar, pentru Numele lui Iisus, face, ca să câștigați un suflet, care este scump. Că răscumpărarea sufletului nu are, în viața aceasta, ceva cu care să se poată răscumpăra. Nu se poate face răscumpărarea unui suflet. De aceea, frățiile voastre mergeți și din nou dezgropați acești morți. Treziți-i. Luați-i pe umeri: cu cântarea, cu vorbirea, cu rugăciunea. Mergeți la ei, cântați, rugați-vă împreună, vorbiți-le, citiți-le un capitol din Scriptură, cântați-le o cântare nouă, duceți-le un psalm, rugați-vă împreună cu ei, chemați-i la biserică, chemați-i la adunare. Și nu-i lăsați până nu-i veți câștiga.

Dragii mei, zice acolo Apostolul Iacov parcă: „O sumedenie de păcate se iartă celui care întoarce un singur păcătos de la calea lui”. Deci facă Dumnezeu [să ne împlinim] această misiune a noastră, întoarcerea sufletelor căzute, moleșite, ale celor care au rămas în urmă, și să-i aducem în pas cu noi, să-i aducem din nou în staulul Domnului Hristos.

Facă Domnul Iisus ca îndemnurile pe care le-am primit de aseară și până acum să lucreze în sufletele noastre viața veșnică și mântuirea și a noastră, și a celor scumpi și dragi ai noștri care sunt în lume. Că sunt frați de-ai noștri, surori de-ale noastre, părinți de-ai noștri, sunt bunici de-ai noștri, sunt prieteni buni, sunt surori și frați în Domnul. Și atunci, dacă tu, cu rana sufletului tău, ai să te duci înaintea Domnului și ai să ceri cu credință lucrul acesta, nu se poate ca Dumnezeu să nu înduplece un astfel de suflet care va veni [apoi] la Hristos. Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos să ne ajute să putem să-i recuperăm pe acești frați ai noștri, să-i aducem din nou aici. Mai ales punem apăs pe un lucru. Pe cei care au fost vestitorii Cuvântului lui Dumnezeu - și-i cunoașteți frățiile voastre pe cei care nu mai vin în adunări -, nu uitați să-i cercetați. Aveți o datorie sfântă. Așa cum v-a plăcut să ascultați cântări [de la ei], cuvântul lor, să plângeți la îndemnul lor, să vă bucurați atunci, acum aveți datoria sfântă și frățiile voastre să-i însoțiți cu rugăciunea, cu postul, cu vegherea, cu îndemnul, cu cercetarea.

Și vreau să pun punct la toate [cuvintele] acestea cu rugămintea ca frățiile voastre care-i știți nu numai pe unu, doi... ci atâția care au nevoie de acest sprijin moral al frățiilor voastre, deocamdată să îi cercetați. Dacă rămâneți pasivi și dacă spuneți și voi cum a zis Cain odinioară: „N-avem treabă. Treaba lor. Ei știu, ei cunosc. Ei au cunoscut Cuvântul”, greșiți. Adânc greșiți.

Pe un sfânt l-a întrebat odată un ucenic: „Părinte, ce facem noi, că lumea, cum ne vede că greșim oleacă, îndată strigă după noi, țipă după noi și, din cât facem noi, mai grozav zice”. Și, într-adevăr, așa este. Lumea și chiar frații, când văd câte-o cădere, foarte ușor încep să judece: „Uite... bea... curvește... minte, înșeală și face rele”. Judecă, în loc să ajute.

Ce-ai făcut tu, frate, în această privință, dacă l-ai judecat? Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? „Nu judecați, ca să nu fiți judecați.” Iar dacă judecați, veți fi judecați. Ei, n-am călcat noi porunca Evangheliei aici? Ce-am făcut noi cu frații noștri, dacă i-am judecat? I-am ajutat cu ceva? Dimpotrivă! Nu i-am ajutat nici pe ei și, și pe noi ne-am osândit.

Dar noi avem datoria sfântă de a-i ajuta, a-i sprijini, a ne ruga, a plânge, a posti și a face tot ce ne stă în putință pentru ca să-i câștigăm. De aceea vă mai spun: câți vor râde de cel căzut, demon au. Adică (...) e condus nu de Duhul lui Dumnezeu, ci de un duh demonic. Eu nu zic că râdem noi, că râd frații noștri. Poate nu râd, dar stau pasivi. Stau nepăsători: „Ce să mai cheltuiesc eu un ban, să mă duc, să mă deplasez? Da’... poate o să fiu refuzat. Da’... poate nu va primi cuvântul. Da’, poate că mi-l fac dușman. Da’, poate că...”. Și îți pui fel de fel de întrebări și, la urmă, renunți și zici: „Ei, lasă-l !”.

Nu, frații mei! Vă spun și încă o dată repet cu apăs asupra lucrului acestuia: jertfiți-vă și voi cum s-au jertfit și ei pentru voi. Și atunci veți câștiga și veți avea o mare bucurie pentru întoarcerea acestor suflete pierdute în turma lui Hristos. Veți dovedi dragoste, veți dovedi jertfă, veți dovedi că voi iubiți nu cu vorba, nu cu cuvântul, ci cu fapta și cu adevărul. Slăvit să fie Domnul!