Frica în armată
Pr. Iosif Trifa - Fricoșii
„Fricoșii să plece acasă!”
Precum am arătat la începutul acestor învățături, fricosul este o pacoste. O mare pacoste și pentru el, și pentru alții. La orice treabă, fricosul nu face nici o ispravă. Ci numai încurcă lumea și lucrurile.
Dar, mai presus de toate, fricosul nu face nici o ispravă la armată. Un soldat, din firea lui, trebuie să fie un om viteaz, un om fără frică și plin de curaj. Când zicem soldat, lângă el parcă vedem îndată curajul, vitejia. Un soldat fricos e ceva ridicol. E ceva de râs. Fricosul nu este pentru armată și nici armata pentru el.
La oștire totul se lucrează pentru a spori curajul și vitejia soldaților; pentru a da patriei soldați gata să-și dea oricând și viața în lupta pentru patrie. Pentru că puterea unei armate o face curajul, îndrăzneala, vitejia și jertfelnicia soldaților. Cu o armată de fricoși, de când e lumea nu s-a câștigat vreo bătălie. Și nici nu se va câștiga.
Acest adevăr e cunoscut de când e lumea. Îl aflăm și în Biblie, spus într-un chip foarte potrivit în cărțile lui Moise.
În drumul spre Canaan, spre patria făgăduinței, Moise, alesul Domnului, conducea și o luptă cu un popor înarmat. Iar în această luptă, Domnul Dumnezeu i-a dat lui Moise un fel de regulă despre cum trebuie să procedeze și cu luptătorii cei fricoși. Ascultați ce spune Cuvântul lui Dumnezeu:
„Când vei merge la război contra vrăjmașilor tăi - grăia Domnul către Moise -, la apropierea luptei, preotul să vorbească poporului: Ascultă, Israele! Voi astăzi sunteți aproape de luptă contra vrăjmașilor voștri. Să nu vi se tulbure inima, fiți fără teamă, nu vă îngroziți dinaintea lor. Căci Domnul Dumnezeul vostru merge cu voi ca să vă mântuiască. Iar maimarii oștirii să vorbească apoi poporului și să zică: Cine și-a zidit o casă nouă și n-a șezut încă în ea, să plece acasă... Cine și-a sădit o vie și n-a mâncat încă din ea, să plece acasă... Cine de curând s-a logodit cu o femeie să plece și el acasă... Mai-marii oștirii să vorbească apoi poporului și să spună: Cine e fricos și slab de inimă să plece și să se întoarcă acasă, ca să nu moaie inima fraților lui” (Deut 20, 1-8).
Ce mult spune acest loc din Biblie! Însuși Cuvântul lui Dumnezeu spune aici că fricoșii nu sunt pentru luptă și pentru armată. Sau, mai bine zis, erau scoși din armată ca unii ce numai îi încurcau și slăbeau și pe ceilalți.
Dar locul acesta spune mai mult decât atât. El n-a fost numai o regulă pentru un război din lume. Ci el spune ceva mai mult. Războiul israelitenilor, în drum spre Canaan, era războiul lui Dumnezeu. Și tocmai pentru aceasta, Dumnezeu le cerea luptătorilor anumite condiții. Cei ce nu întruneau aceste condiții erau scutiți de armată sau, mai bine zis, erau scoși din armată.
În înțeles duhovnicesc, aceste condiții ne privesc și pe noi. Căci războiul israelitenilor pentru cucerirea Canaanului a fost o icoană, un simbol în care să vedem războiul nostru cel duhovnicesc ce trebuie să-l purtăm pentru Împărăția lui Dumnezeu, pentru Canaanul cel Ceresc.
Oastea Domnului încă este un astfel de război duhovnicesc. Și noi ne-am angajat într-o luptă sfântă pentru Împărăția lui Dumnezeu, pentru Canaanul cel Ceresc, pentru Patria noastră cea dulce de mâine. Războiul nostru este și războiul lui Dumnezeu. Prin El, cu El și pentru El purtăm acest război sfânt. Iar războiul nostru fiind războiul Lui, trebuie să întrunim și noi, luptătorii Lui, condițiile de la Deuteronom, capitolul 20.
Să cercetăm dar aceste condiții!
Cei cu case noi, cu vii noi, cei curând logodiți erau trimiși acasă. Aceștia îi închipuie pe cei din Evanghelie care fuseseră chemați la „ospăț”; dar unul n-a venit fiindcă țarină și-a cumpărat, altul perechi de boi și-a cumpărat, altul soție și-a luat (Lc 14, 16-20).
Icoana aceasta ne spune lămurit: cei legați mai mult de lume decât de Dumnezeu n-au ce căuta în armata Domnului.
Cei ce iubesc mai mult lumea și cele lumești decât sufletul și cele sufletești n-au ce căuta în războiul cel sfânt.
Cei ce ascultă mai mult de oameni decât de Dumnezeu (Fapte 5, 29) n-au ce căuta în oștirea Domnului; să plece acasă!
Cei ce cred că pot iubi și lumea, și pe Dumnezeu, și pot sluji și lui Dumnezeu, și lui Mamona, n-au ce căuta în războiul cel sfânt; să plece acasă!
Între cei poftiți să plece acasă din armată, Biblia îi pune și pe cei fricoși.
„Cine este fricos și slab la inimă să plece acasă, ca să nu moaie inima fraților lui”!...
Cine este fricos și slab la inimă să plece acasă și din războiul Domnului! Căci cu fricoșii nu se poate face nici un fel de război. Ei sunt o pacoste și pentru luptele cele duhovnicești. Căci - cum spune Biblia - ei numai moaie inima fraților lor. Prin slăbiciunea lor, îi slăbesc și pe alții. Prin frica lor, îi înfrică și pe alții.
Fricoșii n-au ce căuta nici în Oastea Domnului. Un ostaș fricos e numai o pacoste pentru armata Domnului și pentru luptele Domnului. El numai moaie și slăbește inima fraților. Din cei fricoși ies și dezertorii și trădătorii. La cea dintâi împotrivire, fricosul dezertează.
O pildă din cele multe, multe: Un brav luptător, Ion Cirtăș, din Ibănești-Pădure, județul Mureș, ne scria mai anii trecuți: „Eram la începutul Oastei. Pe lângă mine abia mai putusem recruta apoi încă pe un frate mai bătrân. Dar un preot ne-a arătat la jandarmerie că suntem sectari și au venit jandarmii să ne cerceteze. Eu, întâmplător, eram la pădure. Jandarmii l-au căutat pe fratele mai bătrân, spunându-i spre ce scop au venit în casa lui. Atunci, știți ce s-a întâmplat? Fratele s-a repezit la o ladă ce o avea în casă, a scos din ea o pipă mare și a început a se lepăda de Oaste cu tărie, zicând:
- Io, domnilor, nu sunt cu rătăciții aceia... Uite, eu am pipă și fumez ca și ceilalți oameni care merg la crâșmă... Eu n-am nimica cu rătăciții aceia, trăsni-i-ar... (și aici omul a mai tras și o înjurătură, pentru ca dovada să fie mai tare).
Iată până unde merge lupta fricosului!
Un ostaș al Domnului nu cunoaște frica.
Un dar deosebit al Oastei a fost și acela de care m-a învrednicit Domnul: de a nu fi fricos. Voi avea eu multe, multe umbre și scăderi. Nu m-am lăudat niciodată decât „în neputințele mele”. Dar, așa mic și slab cum sunt, Domnul m-a învrednicit cu darul de a nu mă teme, de a îndrăzni în Numele Lui.
Când am cumpărat tipografia, toți șopteau că „m-am înfundat”. „Uite-l, pe o criză ca asta, și-a băgat capul în datorii de milioane!”
Când am căzut bolnav, toți mă socoteau - și mulți se bucurau - că „m-am prăbușit definitiv”. Dar eu m-am încrezut în Domnul și El nu m-a lăsat. Chiar de s-ar zgudui pământul și s-ar clătina munții - cum zice Scriptura - eu nu mă tem, câtă vreme Domnul este cu mine și aud mereu glasul Lui: Nu te teme, căci Eu cu tine sunt, ca să te scap și să te mântui (Ier 1, 8). Bolnav, de pe pat, am scris și aceste rânduri, dar nu mă tem. Domnul mi-a arătat atâtea dovezi că este cu mine și cu Oastea Lui, încât, să mă tem, ar însemna să fiu un laș și un îndoielnic, și un necredincios ca Toma.
Un ostaș al Domnului nu se teme. El trebuie să aibă neîncetat conștiința că Domnul este cu el și n-are de ce să se teamă. Un semn al cunoașterii noastre de ostași ai Domnului trebuie să fie și curajul, îndrăzneala.
Aici, la foaie, a stat un raport despre Oastea de la Săsciori, care a mers la hora satului, să-L vestească și acolo pe Domnul, celor ce ardeau în focul cel rău.
- Nu v-ați temut, l-am întrebat pe fratele Marini, să faceți acest lucru?
- După ce ne-am hotărât, nu ne-am mai temut, mi-a răspuns fratele Marini. Aveam conștiința vie că Domnul este cu noi, iar cu El și pentru El eram pregătiți la orice.
Slăvit să fie Domnul! Fronturile Oastei sunt pline cu astfel de fapte de vitejie. Sunt pline de dovezi că ostașii Domnului îndrăznesc în Numele Lui. Când va apărea Cartea Biruințelor, vom face și dovada că armata Domnului nu cunoaște frica.
Un ostaș al Domnului trebuie să fie o pildă de îndrăzneală și curaj evanghelic. Iar dacă lucrul acesta se cere de la un ostaș, cu atât mai vârtos el se cere de la cei ce stau în fruntea Oastei. Nici nu-mi pot închipui un conducător de Oaste fricos. Vai de Oastea aceea! O trâmbiță care azi răsună și mâine tace - ce biruință ar putea vesti? O trâmbiță ce azi dă un glas lămurit, iar mâine, mult încurcat - ce biruință ar putea avea? Dintre aceștia se recrutează și dezertorii și trădătorii care azi te laudă, mâine te batjocoresc; azi te sărută, mâine te vând.
Scumpii mei frați ostași! Curajul evanghelic este un mare dar pe care trebuie să-l păstrăm, să-l sporim și să-l ferim de îmbolnăvirea fricii.
Noi trebuie să avem clipă de clipă conștiința că nu suntem singuri în războiul cel sfânt. Domnul e cu noi. Domnul ne-a dat atâtea dovezi că este cu noi, încât, să ne mai temem ar însemna că suntem niște lași și fricoși, vrednici de a fi trimiși acasă din armata Domnului.
Eu nu mă tem decât de un singur lucru: de păcat. Un ostaș al Domnului trebuie să se teamă numai de păcat. Să ne temem numai de păcat, căci prin păcat Îl pierdem pe Domnul; să nu-L părăsim pe Domnul, ca să nu ne părăsească și El!
Până când Domnul este cu noi și noi cu El - n-avem de ce să ne temem. Chiar de s-ar zgudui pământul și s-ar cutremura toți munții răutății omenești - n-avem de ce să ne temem.
Să nu vi se tulbure inima, iubiți frați ostași! Fiți fără teamă, nu vă spăimântați, căci Domnul Dumnezeul nostru merge cu voi, ca să bată pe vrăjmașii voștri! (Deut 20, 3-4).