Frica de Dumnezeu în Vechiul Testament
Pr. Iosif Trifa - Fricoșii
este un pedagog spre Hristos
În Vechiul Testament se stăruie foarte mult asupra fricii de Dumnezeu. „Frica de Dumnezeu - zice înțeleptul Solomon - este începutul înțelepciunii” (Prov 1, 7).
Toată Biblia Vechiului Testament, și îndeosebi Proverbele și Psalmii, e plină cu lauda fricii de Dumnezeu și cu îndemnul de a o avea. Însuși Domnul Dumnezeu lăsase, prin Moise, porunca: „Să te temi de Dumnezeul tău! Eu sunt Domnul” (Lev 19, 32). „Temeți-vă de Domnul și Îi slujiți Lui cu credincioșie” (Ios. 24, 14). „Tot pământul să se teamă de Domnul” (Ps 32, 8). „Ferice de omul care se teme de Domnul” (Ps 111, 1). „Frica de Domnul este curată și ține pe vecie” (Ps 18, 9).
Precum spuneam, frica de Dumnezeu își are și ea locul ei în lucrul mântuirii. Ea este începutul mântuirii. Frica de Dumnezeu este o frică mântuitoare, căci ea purcede din cunoașterea și recunoașterea păcatului. Unde s-a trezit frica de Dumnezeu, acolo e semn că s-a trezit și frica de păcat. Și acolo s-a făcut și începutul mântuirii. Acolo s-a deschis prima ușă a mântuirii.
Frica de Dumnezeu e în strânsă legătură cu frica de păcat. Frica de Dumnezeu ajută ferirea de păcat, ajută uciderea păcatului. În acest înțeles zicea înțeleptul Solomon:
„Frica de Domnul este urârea păcatului” (Prov 8, 13). „Prin frica de Domnul, omul se abate de la cel rău” (Prov 16, 6). „Frica de Domnul este un izvor de viață și ea ne ferește de cursele morții” (Prov 14, 27).
Un om care a pierdut frica de Dumnezeu, acela a pierdut și frica de păcat. Acela este un pierdut.
Să nu uităm însă că frica de Dumnezeu, ea, numai singură, nu e mântuitoare. Ea ne este „un pedagog spre Hristos”, spre Golgota, spre dragostea lui Dumnezeu. Să nu uităm locul de la 1 Ioan 4, 18: „În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită izgonește frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa, și cine se teme n-a ajuns desăvârșit în dragoste”.
Ce mult spune acest loc! Frica de Dumnezeu trebuie să ne ducă la Golgota, unde Tatăl Ceresc ne arată că El L-a pedepsit pe Însuși Fiul Său pentru păcatele noastre și acum noi trebuie să trăim fără frică de pedeapsă, în dragostea Lui. Aici este culmea unde moare și frica de Dumnezeu, iar culmea aceasta o putem ajunge numai murind cu totul față de lume și omorând cu totul păcatul.
Frica de Dumnezeu trebuie să ne ducă la Golgota, căci altcum ea, numai singură, nu dă destulă putere de mântuire. Biblia este plină de locuri unde îl vedem pe om - sau pe oameni că tremură și se tem de Dumnezeu, dar nu se îndreaptă. Nu fac o pocăință statornică. Sub tunetele și fulgerele de pe muntele Sinai, poporul tremura de frica lui Dumnezeu. Dar, fiind încă sub acest cutremur, „s-a sculat... să joace” în jurul unui vițel de aur.
Se teme omul de Dumnezeu până fulgeră și trăsnește, și apoi iar își vede de păcate. Frica de Dumnezeu trebuie să ne ducă la Golgota.
Frica de diavolul
Și acum să spunem ceva și despre frica de diavol. Frica de diavol trebuie să o aibă fiecare om, pentru că diavolul de la început este un ucigător de oameni. Într-un anumit înțeles, oamenii se și tem de diavolul. Dar o frică tare ciudată este aceasta; o frică falsă.
Oamenii se tem cu toții de diavolul de noapte. Trecând noaptea prin niște locuri pustii, omul simte un fel de frică de diavol. Într-o moară sau într-o casă pustie, omul n-ar intra la miezul nopții, pentru mare lucru. Căci e credința că acolo locuiește diavolul.
Dar, pe de altă parte, omul merge liniștit, dus de diavolul pe căile păcatului și ale pierzării. Nu se bagă într-o moară părăsită, dar se bagă liniștit la cârciumă, la casa desfrânatei și ori unde diavolul omoară și trupul, și sufletul omului.
Se teme omul de diavolul cel de la miezul nopții, dar nu se teme și de „dracul de amiazi” (Ps 90, 6). Călătorește omul toată ziua cu diavolul, iar noaptea se teme de el. Îl crede pe diavolul locuind în pietre și pustiuri, dar nu îl vede locuind în păcat și în inima lui, împlinindu-se ceea ce spune Biblia într-un loc, că „s-au temut de frică acolo unde nu era frică”. Însăși frica de diavolul, așa cum o au oamenii de azi, e o dovadă cât de grozav a slăbit creștinătatea.
Un creștin adevărat n-are frică de noapte, pentru că Domnul Iisus a zis că El e cu noi totdeauna, nu numai ziua, ci și noaptea. Cum zice și psalmistul: „Nu te teme de groaza nopții, căci scut și pavăză e credincioșia Lui” (Ps 90, 4-5).
Un creștin care are frică de noapte și de stafii are un Dumnezeu cu care nu îndrăznește să călătorească noaptea. Frica de noapte și de stafii e și ea dovada unei credințe slabe și a unui creștin slab, care nu trăiește încă cu Domnul.
De vină este aici și proasta educație ce li se dă copiilor, strecurându-se în ei frica de stafii și de diavoli de noapte, în loc să se strecoare în sufletul lor, încă de mici, frica de păcat și de diavolul păcatului. Mamele și părinții, care nu-L cunosc pe Domnul, strecoară în sângele copiilor o frică falsă. Dar frica asta poate fi omorâtă prin Sângele Golgotei.
La picioarele Crucii de pe Golgota moare și frica cea falsă.
La picioarele Crucii moare orice frică și scăpăm de orice frică.