„Și s-a temut Adam” (Facere 3, 9)
Pr. Iosif Trifa - Fricoșii
Izvorul fricii a fost și este păcatul
Tot ce a creat bunul Dumnezeu a fost bun și desăvârșit. Așa a fost și omul. Dumnezeu a creat un om desăvârșit; o creatură desăvârșită. Frica n-a fost nici ea în firea omului. Nici frica, nici alte scăderi n-au fost în firea omului.
Dar îndată ce ispita l-a biruit pe Adam, urmările păcatului au început a se arăta în toată puterea lor. Păcătuind, Adam a simțit că a ieșit din ascultarea lui Dumnezeu, și acest simț a trezit în el frica. „Domnul Dumnezeu l-a chemat pe Adam și i-a zis: «Adame, unde ești?» El a răspuns: «Ți-am auzit glasul în grădină și mi-a fost frică»” (Facere 3, 9-10).
Frica este așadar fiica păcatului; este urmarea firească a păcatului. Păcatul a născut frica și păcatul o ține în viață. Frica s-a născut în grădina Edenului și o vedem călătorind împreună cu omul prin Vechiul Testament. O vedem mai ales în Vechiul Testament. De ce? Pentru că Vechiul Testament avea Legea, iar Legea avea în sine și călcarea Legii și păcatul. Iar frica se ținea de păcat, pentru că unde este păcatul, acolo este și frica.
Domnul Iisus a venit să repare ceea ce păcatul a stricat în grădina Edenului și în sufletul lui Adam. A venit să-l scape pe om de păcat, pentru ca să devină iarăși ceea ce a fost: un copil al lui Dumnezeu. Domnul Iisus a omorât și frica. Un creștin născut din nou prin Sângele Domnului Iisus a murit față de lume și față de păcat. Și, o dată cu acesta, a murit și frica din el. Creștinul Noului Testament Îl iubește pe Dumnezeu și ascultă de El nu din frică, ci din dragoste. Golgota ne-a redat iarăși pe Tatăl nostru Cel Ceresc Care ne iubește cu o dragoste nemărginită și pe Care noi Îl iubim din tot sufletul nostru și, din dragoste față de El, facem voia Lui. În acest înțeles zice Apostolul Pavel: „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de dragoste” (2 Tim 1, 7).
- Mie nu mi-e frică de Dumnezeu, spunea odată un ostaș al Domnului într-o strânsură de oameni.
- Ce grăiești, omule? se întreba lumea mirată. Cum poți grăi astfel de vorbe?... Și încă spui că ești ostaș al Domnului!
- Da! da! răspundea ostașul hotărât, mie nu mi-e frică de Dumnezeu... mi-a fost frică odată, dar acum nu-mi mai e frică, pentru că acum Îl cunosc cu adevărat pe Dumnezeu, Îl iubesc din tot sufletul meu și fac voia Lui nu din frică, ci din dragoste, așa cum spune Apostolul Pavel, că „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de dragoste”.
Un semn și un rod al unei vieți trăite după cuvântul Evangheliei este și acesta: să scăpăm de frică. Iar de frică am scăpat când am scăpat de păcat.
Un copil al lui Dumnezeu are o singură frică și teamă în această lume: frica și teama de păcat. Un creștin adevărat trebuie să aibă numai frica aceasta. Iar pe aceasta să o aibă întotdeauna.
Când n-ai păcatul, când ai scăpat de păcat, atunci n-ai de ce să te mai temi. Orice încercare ar veni peste tine, orice izbeliști și furtuni - când ești curat și păcatul n-are loc în casa ta și în sufletul tău, n-ai de ce să te temi. Atunci, cum zice psalmistul: „Chiar de s-ar zgudui și clătina munții în inima mărilor, nu ne temem” (Ps 45, 2).
După Golgota, după înnoirea omului prin Jertfa Crucii, ar trebui să nu mai avem frică în lume, ci dragoste. Și totuși... lumea e plină de frică. Oamenii știu și azi mai mult de frica lui Dumnezeu decât de dragostea Lui. Și fac, ceea ce mai fac pentru sufletul lor, mai mult de frică decât din dragoste. Frica a rămas în lume pentru că a rămas și păcatul. Frica trăiește și azi, ceea ce arată cât de puțin au trecut creștinii de azi din Vechiul Testament la Noul Testament.
În special, despre poporul nostru se poate spune că, cu frica, trăiește în Vechiul Testament. Face pentru suflet, ce face, mai mult din frică de Dumnezeu decât din dragoste pentru El.
O pildă din cele multe:
Fratele Nicolae Bucur din Sibiu, ieșind săptămânile trecute printr-un sat, le vorbea oamenilor despre post și lucrurile mântuirii.
- Eu trebuie să postesc, zicea un om bogat, pentru că am vaci, boi, cai, oi, porci și mi-e frică să n-am pagubă în vite... Mi-e frică să nu-mi ia Dumnezeu vitele. Dar cel sărac poate să nu postească, pentru că de la el n-are Dumnezeu ce să ia... El nu se teme că-i piere vaca...
Adică, postesc de frică să nu-mi piară vitele. O! Doamne Iisuse, ce lungă cale este de aici și până la vârful Golgotei Tale... până la cunoașterea lui Dumnezeu prin Jertfa Crucii Tale...