Frumoasa dragoste dintâi

(...) Dumnezeul nostru S-a îndurat de noi și ne-a făcut acest minunat dar de a-L cunoaște pe Domnul Iisus, Cel căruia I-a încredințat Dumnezeu să aducă la îndeplinire planul Lui cel măreț de mântuire a tuturor oamenilor care vor să-L asculte. Această stare deosebită este o mărturie adevărată despre ceea ce a făcut Dumnezeu.

Priviți capetele tuturor fraților și ale surorilor din această adunare! Așa cum ne vedem față către față, prin Sângele Scump care a curs pe lemnul Crucii acum două mii de ani, ni se înfățișează această scenă a dragostei lui Dumnezeu, Care a pus în inimile noastre dragostea Fiului Său. Și vedem că [și astăzi] Dumnezeu are aceeași putere de a aduce pe om la picioarele Crucii, ca odinioară, în primele veacuri, când s-a făcut această minunată lucrare de evanghelizare în toată întinderea lumii acesteia. Noi suntem mărturia din acest veac că Hristos este în inimile noastre și suntem datori lui Dumnezeu să-I aducem recunoștință pentru tot binele pe care l-a făcut sufletului nostru.

Credem - nu ne îndoim - că viața noastră este zbuciumată, este cu necazuri. De atâtea ori avem acele impresii și acele stări în care ne simțim copleșiți de viața aceasta: necazuri, întristări și alte [amărăciuni] pe care le petrecem în fiecare zi. Dar măreția acestor stări este așa cum a spus-o Domnul Iisus în Evanghelia de la Ioan: „În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți, căci Eu am biruit lumea”. Iată-ne, fraților, în momentul de față suntem în starea aceasta în care nu recunoaștem altceva decât mâna lui Dumnezeu cea puternică!

Voi citi ceva - pentru o comparație -, ca să vedem cum oamenii de la început au așteptat astfel de zile cum vedem noi sub ochii noștri astăzi și le-au urat de bine de departe, zicând că nu pentru ei erau aceste lucruri, ci pentru neamul de oameni care va veni după ei, deși ar fi dorit să vadă o zi din zilele Fiului Omului. Noi nu putem crede - și nici n-am vrea să credem - altceva, decât că însuși Hristos, în locul acesta unde a fost chemat Numele Lui Drag și Scump, a făcut ca inimile noastre, ochii noștri, simțămintele noastre să vadă ceea ce vedem în locul acesta: prezența Lui.

lată tristețea pe care o avea Moise. Moise, foarte supărat de cârtirea poporului Israel după ieșirea lui din Egipt, prin pustie, la un moment dat a spus că s-a trezit în ei dorul să trăiască în Egipt, pentru că acolo aveau de toate, fără să plătească nici un ban. Aveau pepeni, aveau usturoi, aveau praz, aveau de toate. Și-i spuneau lui Moise cu ton plângăreț că-i mai bine să se întoarcă înapoi.

Moise, tot întristat, se plânge lui Dumnezeu. Și a zis Domnului: „Pentru ce numești tu pe robul Tău și pentru ce n-am căpătat eu trecere înaintea Ta, de ai pus peste mine sarcina acestui popor întreg? Oare eu am zămislit poporul acesta? Oare eu l-am născut, ca să-mi zici: «Poartă-l la sânul tău cum poartă doica pe copil», până în țara care ai jurat părinților lui că i-o vei da? De unde să iau carne, ce să dau la tot poporul acesta? Căci ei plâng la mine, zicând: «Dă-ne carne să mâncăm».”

Fraților și surorilor, m-am gândit la aceste lucruri și [mi-am zis]: numai atâtea capete câte suntem aici, dacă ne-am afla într-o pustie - să zicem, nu prea departe, prin părțile noastre pe-aici - unde n-am avea absolut deloc posibilitate de alimentare, [ce am face]? Iar acest popor, scos din Egipt cu îndrăzneala pe care a avut-o însăși Moise (chiar dacă el s-a supus dorinței lui Dumnezeu de a fi dezrobit acest popor), când a ajuns în pustie, datorită încercărilor cărora nu le-au putut face față, a produs triste amărăciuni în sufletul lui Moise.

„De unde să iau atâta carne? De unde să dau acestui popor, să-l fac liniștit?”

Vă închipuiți, ca om care trebuia să aibă grijă de acest popor, Moise era pus în situația să ceară de la Dumnezeu așa cum cere un om inferior unui superior: să-I ceară lămuriri, Dumnezeu să-i dea sfaturi, să se facă această tranzacție de idei, de gândire, ca să poată mulțumi acest popor.

Nu era ușor; este trist, pentru că oamenii într-adevăr nu vedeau decât soarele arzător în față, nisipul care-ți ardea picioarele și nu puteai, de dogoarea lui, nici să-l atingi; și tălpile le erau cojite. Tălpile lor aveau crăpături de până la 5-6 milimetri. În condiții de acestea trebuia ei să călătorească. Vă închipuiți câtă răbdare trebuia să aibă omul acesta, Moise, cu poporul care nu vedea în fața ochilor decât soarele dogoritor și nisipul arzător, la aproape 50-60 de grade.

Iată o plângere a lui mai departe: „De unde să iau atâtea oi și atâția boi, ca să le ajungă? Sau: „Nu cumva trebuie să prindem toți peștii mării, ca să le-ajungă?”. Aceasta era întrebarea pe care și Moise, de-acuma, și-o punea cu îndoială, referitor la tot ceea ce spunea Dumnezeu cu privire la această stare de lucruri.

Și mă gândesc cu duioșie că Moise a fost un om premergător Domnului nostru Iisus. El era umbra lucrurilor viitoare, din veacurile de aur, de la Iisus încoace, când oamenii vor putea cunoaște pe Dumnezeu în toată puterea cuvântului. Acest om s-a sfințit pentru Dumnezeu. El a zis într-un loc: „Decât să piară acest popor, Doamne, mai degrabă șterge-mi mie numele din cartea vieții”. Atât de mult îi iubea, deși necazurile care i le făceau creșteau în fiecare zi. Așa a fost omul acesta plăcut lui Dumnezeu. Moise a trebuit să sufere toate jignirile pe care i le aduceau toți. Se spune că nimeni n-a fost așa de blând ca el. Cu toate acestea, și el a ajuns într-un loc să spună: „Oare vom putea noi bea apă din această stâncă, va da Dumnezeu apă?” Și s-a îndoit de lucrul acestea. De fapt, pentru îndârjirea care era în poporul acela răzvrătit și necredincios nu putea să creadă.

Să venim acum în vremea când Domnul Iisus, în îndurarea Sa, Și-a început lucrarea de mântuire. El era odată împreună cu ucenicii Săi tot într-un loc pustiu și aceștia I-au zis: „Doamne, dă drumul poporului acestuia, că vine noaptea și nu are unde să fie găzduit; și, mai ales, să-și poată oamenii procura ceva de mâncare”. Și Domnul Iisus, pe un ton - să spunem așa - mai hotărât, le-a zis ucenicilor: „Dați-le voi de mâncare.”

„Doamne, dar de unde să scoatem noi atâta pâine?”, au răspuns ucenicii. Exact ce a zis Moise: „De unde? Trebuie să prindem toți peștii mării, toate dobitoacele să le tăiem, să pregătim mâncare la atâta popor...” (numărul lor era șase sute de mii de oameni).

Așa le-a spus Iisus: „Dați-le voi de mâncare”. Iar ucenicii I-au răspuns: „Doamne, păi ce să le dăm noi de mâncare, că n-avem decât cinci pâini și doi pești?”. Și cu asta au încheiat. Atunci Domnul a făcut un lucru minunat. Le-a zis: „Porunciți tuturor să stea în cete de câte cincizeci”. Și a luat cele cinci pâini și peștii pe care i-au avut și a împărțit la toți. Ei s-au săturat și le-a mai și rămas. Nu au mai avut nimic de spus...

În această ordine de idei, vreau să spun (cum am spus la început) în această seară că [ne-a adus] aici, în locul unde ne aflăm, doar mila lui Dumnezeu, care este atât de scumpă și atât de minunată pentru sufletul nostru. Noi am plecat de la casele noastre, de unde am plecat, - e adevărat - cu dorința să ne întâlnim. Dar nu știu de ce, aproape că nu pricepem această minunăție, că vedem sub ochii noștri atâtea inimi - aproape din întreaga Moldovă - care au dorit locul acesta de pe meleagurile acestea, pentru ca în seara aceasta să ne putem bucura aici. Se vede că Domnul această pâine o frânge și ne-o dă nouă tuturor celor flămânzi. Pentru că tot ce dorește inima și sufletul nostru, noi dorim în fiecare zi: în singurătatea noastră, la locul nostru unde lucrăm, în dureri... în tăceri... când inima-ți arde, când ți-e dor de El. Căci, cum s-a spus mai înainte, când ți-e dor de frați, când dorești frații, Îl dorești pe El.

Această legătură sfântă [pe care o simțim între noi], această stare minunată este tocmai ceea ce a fost acu' o lună și ceva în urmă la Corocăiești.

[De atunci] nu mi-a mai lipsit niciodată bucuria din inimă; vedeam aceleași fețe senine și aceiași ochi pe care doream să-i revăd [și aici]. Atât de minunat lucrează El, că ne aduce din toate locurile, de pe toate meleagurile și, într-o stare ca asta, ne face să fim așa de fericiți!

Nu ne îndoim niciodată că va fi o zi binecuvântată când Cel care a spus acele cuvinte minunate scrise în Evanghelia de la Ioan: „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc, ca unde sunt Eu să fiți și voi”, le va împlini. Căci tot El a spus: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Slăvit să-I fie Numele! Slavă veșnică Numelui Lui cel Sfânt!

Fraților, poate că mai aveam ceva de făcut [pe-acasă], poate mai aveam ceva de [terminat]. Dar așa cum ați lăsat fiecare lucrul și ați venit aici, căci dorința să ne vedem ochi către ochi v-a fost mai mare, va veni clipa aceea când, pe neașteptate, pe negândite, toate aceste lucruri le vom lăsa pe veci și vom fi astfel cu Domnul pentru totdeauna. Acolo niciodată nimic nu ne va mai despărți.

Așa cum trăim aceste clipe acum sub ochii noștri, în această stare deosebită de har, tot așa vom trăi în curând și împlinirea acestei făgăduințe făcute sufletelor noastre care suspină în fiecare zi după El, așteptându-L pe calea lacrimilor de drag... când inima ta dorește după El... când, intrând în cămara ta, cazi în genunchi în fața Lui și-I spui tot ce te doare... Ah, cum n-ai mai vrea să se sfârșească niciodată asemenea clipe! Și le avem, slăvit să-I fie Numele, întotdeauna, de câte ori ne este inima aplecată spre El.

Dar când nu-ți lipsește nimic pământește, îți lipsește de multe ori pacea, bucuria și seninătatea sufletului.

Nu este cu putință ca un frate sau o soră care L-a cunoscut pe Domnul să nu-și aducă aminte cu scumpătate de toate cele întâmplate atunci în viața lui.

Mi-aduc aminte cum am venit la Domnul. Atunci nu mi-a spus nimeni: „Nu face cutare lucru; nu fuma etc”. Eram de vreo 26 de ani și m-am dus la un frate ostaș să-l întreb dacă vrea să merg și eu la Oaste. Am cântat cu el atunci cântarea 25: A răsărit un soare dulce; am cântat-o de seara de la ora nouă până la unu. Am învățat-o. A doua zi, fratele meu de trup îmi dă o țigară și-mi spune: „Uite, ia și tu o țigară, că tu nu ai bani să-ți cumperi Deși nu-L cunoșteam pe Domnul, a doua zi dimineața mi-a venit o duioșie în inimă și am zis: „Cum să-mi pierd eu bunătatea de mângâiere pe care am simțit-o de-aseară, când am cântat cântarea A răsărit un soare dulce, punând acum țigara în gură?”.

De atunci m-a copleșit această dragoste și vreau să mărturisesc că, în dragostea dintâi, ai groază de păcat, urăști cele mai grele păcate și legături de moarte ale păcatelor care te țin, când Îl iubești din toată inima pe Acela care este nevăzut, dar este prezent în inima ta temătoare de Dumnezeu. Și atunci înfocarea aceasta, bucuria aceasta îți rămâne, fraților.

Dar ea poate fi și pierdută... În Apocalipsa capitolul 2, versetul 1 și cele următoare scrie: „Știu faptele tale, osteneala ta și răbdarea ta și că nu poți suferi pe cei răi și ești un om cumsecade, cum trebuie. Dar ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi.

Este foarte greu când ești văzut de cineva pe stradă și te apostrofează, spunându-ți: „Păi, frate... soră, frăția ta așa faci? Ai intrat acolo... E frumos?” Trebuie să te smerești, nu să-i răspunzi: „Dar tu mă urmărești chiar așa de aproape? Nu-mi dai voie să mă duc încolo și încoace?”. Ce nenorocită stare, când alții îți arată greșeala și tu nu te mai recunoști...

Frate și soră, îți zic: nici o putere nu te poate face să te lași de păcat, să te lași de patimi, decât dacă faci cum a făcut Maria. Ea s-a strecurat cum a știut, cum i-a venit ei în minte... s-a strecurat printre ucenici și a venit la picioarele Domnului. Îi era așa de drag când Îi auzea glasul, că i se părea că era la prea mare distanță față de El. Și atunci s-a strecurat printre frați, printre oameni și a ajuns la picioarele Domnului. Și acolo și-a dat frâu liber lacrimilor. O, ce lacrimi minunate a avut, că Domnul a spus despre ea: „Oriunde se va vesti această Evanghelie, să se spună și ce a făcut femeia aceasta”.

Ce-a făcut femeia aceasta? A plâns.

Aduceți-vă aminte... aduceți-vă aminte cei care sunteți amărâți, care nu mai aveți pacea și bucuria dragostei dintâi; aduceți-vă aminte de acea stare a dragostei dintâi. Lacrimile de bucurie pe care le-ați avut atunci - și vă lipsesc astăzi - vor veni, dacă le veți chema înapoi. Aruncă-ți privirea, frate, la ce a făcut Iisus pentru tine la Golgota! Acolo ți s-a spus pentru prima dată că ți-s iertate toate păcatele și fărădelegile care te apăsau. Astăzi ești cu inima împietrită, frate... poate nu mai ai bucuria aceea de-atunci. Privește înapoi la Iisus, privește la stânca din care ai fost cioplit, la gaura gropii de unde ai fost scos (Is 51, l).

Cu cea mai mare durere, Moise a spus în pustie: „Doamne, mai bine ia sufletul robului Tău, decât să văd că acest popor piere din pricina aceasta”.

Și Domnul Iisus a zis: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? Pentru ce Te depărtezi fără să Mă vezi?”

Măcar, frate și soră care-ți simți sufletul fără pace și fără bucurie, zi-I și tu: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Pentru ce nu-Ți mai simt bucuria cea de altădată? Pentru ce nu Te mai ascult? Pentru ce nu mai pot îngenunchea ca altădată fericit... fericit? Când veneam atunci în fața Ta, puteam să-Ți mărturisesc tot. Astăzi o inimă rece, o inimă care nu mai simte așa...

Este o bucurie atât de mare să-ți poți aduce aminte de dragostea fierbinte cu care te-a iubit Domnul!

Mi-aduc aminte de o istorioară. O mamă își iubea copilul ei atât de mult, dar nu credea că băiatul ei putea face mult mai mult rău decât se putea ea gândi. Și odată, într-o stare nenorocită când băiatul avu o discuție aprinsă cu mama lui, el îi spune: „Mamă, tu du-te cu pocăința ta și eu mă duc în treburile mele. Eu sunt tânăr, eu trebuie să-mi trăiesc viața! Și, ca atare, nu te supăra pe mine, lasă-mă să mă bucur de viața aceasta”.

Mama, cu inima sfâșiată, pentru că de atâtea ori l-a povățuit, nemaiavând ce să facă, i-a zis: „Bine, dragul mamei, du-te... Du-te și Dumnezeu va avea milă de tine și Se va îndura”.

Noaptea, în nestăvilitul plâns de durere că băiatul ei n-o ascultă, s-a așezat în genunchi și, în rugăciunea ei, a cerut ca Domnul să nu lase ca acest copil să rămână în plăcerile lumii. Atunci îi vine un gând și-i scrie câteva cuvinte: „Te-am așteptat toată noaptea. Am văzut că nu mai vii... Eu am plecat”. Apoi s-a sculat de la rugăciune și s-a așezat pe pat.

Când vine băiatul, dimineața pe la ora cinci, o găsește pe mama lui în pat. Vrea să-i spună: „Uite, mamă, că sunt sănătos. Uite că am venit întreg... uite, nu m-a bătut nimeni”. Încearcă să o miște: „Mamă, ascultă-mă, mamă!”. Mămica lui dormea. Găsește bilețelul acolo, îl citește și... se frânse inima în el. De atunci, de câte ori se întâlnea cu cineva și își aducea aminte, spunea: „Nu sunt vrednic să mă numesc fiu al unei astfel de mame. I-am grăbit moartea. Eu sunt vinovat de moartea ei. Cuvintele ei scrise atunci m-au răpus. Și-mi aduc aminte și de toate cuvintele celelalte”. Și amintindu-și de dragul și de mila cu care ea îl ruga mereu să se întoarcă la Dumnezeu, acel băiat, din dimineața aceea, și-a călcat inima tirană, inima aceea de piatră, și a devenit om credincios.

Slăvit să fie Domnul, fraților! Când ne călcăm inima aceasta de piatră în picioare, când nu vom mai fi decât oameni care să-L chemăm pe Hristos în viața și-n sufletul nostru, atunci vom vedea mântuirea noastră. Și de-atunci încolo nu cuvintele noastre, ci însăși viața noastră va mărturisi și vor spune toți: „Iată un om în Dumnezeu”. Și va confirma aceasta însăși starea ta, rugăciunea ta, când în fiecare zi vei suspina după Dumnezeul tău cel viu și vei spune ca David: „Când vei veni la mine?”.

Doamne, ce minunată este clipa trăită pe pământ cu Hristos! Chiar în mijlocul necazurilor și încercărilor, cât de crude și grele ar fi, când ești cu El, ai pace. Pe copiii pe care îi ai, chiar dacă nu te ascultă, îi privești cum te-a privit Dumnezeu pe tine înainte. Și te gândești că în locul pedepsei pe care vrei să le-o dai, trebuie să te jertfești, să lucrezi și să nu-i mai pedepsești. Și căzând în fața Aceluia care te-a suferit o viață întreagă, cu toată nelegiuirea și fărădelegea ta, acolo vei cunoaște că Hristos te-a așteptat, la picioarele Crucii. Acolo îi vei aștepta și tu pe cei dragi ai tăi, chiar dacă astăzi nu-ți răspund... nu-ți răspund...

Vreau să închei cu o istorioară căci știu că suntem destui părinți aici care avem copii; și fiecare mamă ar vrea să-și vadă odraslele la picioarele Domnului. Și, la fel, sunt soți sau soții care ar vrea să-și vadă soții sau soțiile întoarse la Dumnezeu.

Se spune despre o credincioasă care a trăit acu' vreo douăzeci și cinci de ani că avea un soț foarte necredincios. De multe ori își bătea joc de ea, zicând: „Când ai să te înalți la cer, am să te prind de picior și am să merg și eu cu tine”. Această soră mergea la adunare și peste săptămână. Ea avea un cățeluș și de fiecare dată cățelușul se lua după ea la adunare.

Așa a durat ani de zile. Într-o zi sora a trecut la Domnul. Soțul îi face înmormântarea, pentru puțină vreme ține doliu și, în nepăsarea lui, credea că de-acum se liniștește sufletul lui, pentru că n-are cine să-l mai cicălească cu mersul la adunare.

Dar la un moment dat îi apare o neliniște sufletească. Observă cum cățelușul lui în fiecare miercuri seara pleca de acasă. Și cineva îi spune: „Câinele tău l-am văzut la casa cutare...”. Curios, că și el s-a sesizat de lipsa cățelului; și într-o seară s-a luat după el, să vadă unde se duce. Când a ajuns la casa unde se ținea adunarea, cățelușul stătea pe banca unde șezuse soția lui.

Când și-a dat seama că acest câine merge în fiecare miercuri și duminică la adunarea unde mergea sora, a exclamat: „Doamne, iartă-mă, că sunt mai animal decât un câine! Un câine a înțeles stăpâna, dar eu n-am înțeles-o niciodată pe soția mea.”

De atunci, rugăciunea ei, care a fost de fiecare dată stăruitoare, să-l aducă Domnul și pe soțul ei la credință, i-a fost împlinită. El a mers pe urma cățelușului, care nu i-a vorbit nimic, doar i-a adus aminte de soția lui care l-a chemat toată viața la adunare.

Fraților și surorilor, să nădăjduim în Dumnezeu, cerându-i cu toată dragostea întoarcerea la El a celor iubiți ai noștri. În fiecare clipă din viața noastră să-I aducem aminte de copiii noștri, de rudele noastre, de cei dragi ai noștri, care sunt cei mai apropiați de sufletul nostru.

Care este mama care-și poate lăsa copilul în grija altuia? Eu știu că a fost o mamă care, când a auzit că fiul ei este luat la închisoare, închis pentru neprihănire, trei săptămâni a dormit numai jos pe podea. Ea auzise că băiatul ei doarme acolo pe podea și trei săptămâni n-a vrut să doarmă în pat. A spus că nu-și poate permite ca copilul ei să doarmă acolo și ea să doarmă în pat. Mărturia au dat-o cei din sat. Era dragostea de mamă care nu și-a permis odihna liniștită știind că fiul ei era departe undeva, la necaz...

Toate aceste dorințe Sfinte și curate pe care le cerem lui Dumnezeu în rugăciune pentru cei din familie și pentru cei apropiați ai noștri, El le va împlini.

În capitolul 18 de la Luca, Domnul Iisus îndeamnă la stăruința în rugăciune, spunând pilda cu judecătorul nedrept care nu voia să-i facă dreptate acelei femei văduve. Însă la sfârșit, Domnul întreabă: „Dar când va veni Fiul Omului, va mai găsi El credință pe pământ?”. Noi traducem cam așa: „Când va veni Fiul Omului, mai găsește în noi aceeași dorință, aceeași dragoste și stăruință în rugăciune pentru ai tăi? Dorești în fiecare clipă să-l vezi alături de tine, îngenuncheat în fața Crucii, pe soțul tău, pe soția ta, pe mama ta, pe bunica ta, pe copilul tău? Căci, fraților, aceasta este starea noastră bună și binecuvântată, să trăim în această dorință necurmată de a-i avea totdeauna alături pe cei pe care ni i-a dăruit nouă Dumnezeu, ca să ne putem prezenta cu ei în fața Lui.

Dumnezeu să ne ajute ca, în urma stării acesteia atât de minunate, să ne purtăm mereu în inimile noastre. Să vedem că și peste o zi, și peste o lună, și peste două ne aducem aminte de momentele acestea, de ziua aceasta... Căci dacă aici pe pământ pot fi atât de fericite clipe, ce va fi întâlnirea noastră odată, despre care ne-a spus Domnul când a zis: „Mă duc să vă pregătesc un loc...”!

Domnul Dumnezeu să ne ajute, fraților, să-I rămânem credincioși Lui și să ne strecurăm și noi așa cum a făcut Maria - printre frați, printre surori - să ajungem la locul acela binecuvântat unde să stăm la picioarele Domnului Iisus și acolo să putem plânge... Să știți că n-am dorit niciodată să propovăduiesc lacrimi... dar vă spun: cea mai plăcută viață și cea mai fericită stare pe pământ o găsești acolo unde ești despovărat de tot ce te apasă. Acolo îți vei găsi alin și de acolo ești sigur că nu vei cădea niciodată. Dumnezeu să ne ajute.

Slăvit să fie Domnul!