Frumosul început - și desfășurarea lui

Domnul Dumnezeul nostru, îndurându-Se de toate jertfele și rugăciunile părinților și strămoșilor noștri credincioși, la sfârșitul primului război mondial din 1914- 1918, a dăruit țării noastre independența națională. Toate cele zece provincii românești s-au unit pentru prima dată într-o singură țară liberă și independentă, sub numele de «România Mare».

Dar totdeauna o mare bucurie aduce și o mare îngrijorare. Se împlinise un mare gând, dar se iviseră altele. Scăpase țara oarecum de vrășmașii din afară, dar rămăseseră vrășmașii dinlăuntru. Iar aceștia s-au dovedit a fi și mai primejdioși. Vrășmașii din afară nu ne putuseră nimici ființa noastră pământească, dar cei dinlăuntru lucrau puternic la nimicirea ființei noastre spirituale. Primejdia aceasta este de o mie de ori mai mare. Când vrășmașul trupesc te învinge, îți face un rău mic din care te ridici iarăși (de câte ori ne-am ridicat noi în istoria noastră!). Dar când vrășmașul sufletesc te învinge, acesta îți face răul cel mai mare din care se poate să nu te mai ridici niciodată.

Marile războaie, cu frământările și împrăștierile lor de oameni, cu spaimele și distrugerile lor, au cutremurat întotdeauna adânc sufletele oamenilor și ale popoarelor, înmulțind păcatele, mărind urile, tulburând adânc viața tuturora. Și aceste nenorociri după acest război s-au răsfrânt adânc și asupra țării noastre.

Pentru liniștirea și așezarea treburilor în ordinea cea nouă și în țara cea nouă, toate capetele luminate ale Neamului și ale Bisericii se gândeau atunci la o mulțime de inițiative bune și căutau căile cele mai potrivite pentru a se ajunge cât mai grabnic și cât mai bine la îndreptarea relelor războiului. Și la așezarea unei vieți pașnice și sănătoase în toate ținuturile țării.

Ardealul, care cuprindea cea mai mare întindere teritorială dintre toate ținuturile alipite la patria-mamă, avea cel mai mare număr de străini și de primejdii. De aceea avea și cea mai mare nevoie și de măsuri bune.

Printre aceste prime măsuri bune care trebuiau luate spre îndreptarea adevărată a lucrurilor era nevoia unei puternice evanghelizări. Se dovedise limpede din viața altor popoare aflate în astfel de mari răscruci istorice, că singură Evanghelia lui Hristos este în măsură să schimbe și să îmbunătățească profund stările și sufletele oamenilor. Iar dacă se schimbă spre bine sufletele, toate celelalte se schimbă și se rezolvă de la sine frumos și fericit.

Deci prin anul 1921, în plină frământare, când încă nu se liniștiseră apele lumii și nici agitațiile din afară în jurul hotarelor țării noastre, a fost convocată la Mitropolia Sibiului - care era centrul religios al Bisericii Ardealului - o consfătuire numită biblică. Au luat parte la ea cei mai aleși oameni de răspundere de atunci, clerici și laici, spre inițierea unor măsuri practice pentru însănătoșirea vieții și activității unite a Bisericii și a laicilor. În folosul ridicării morale și materiale a Poporului nostru și a Credinței noastre. îndeosebi în Ardeal.

Printre acele măsuri bune pe care ei le-au crezut potrivite pentru împrejurările de atunci, la un loc de frunte s-a văzut nevoia înființării unei puternice gazete religioase pentru popor. Fiindcă nici un alt mijloc de îndrumare a mulțimilor, nu este mai puternic și mai rodnic decât cuvântul scris. Gazeta și Cartea bună sunt un sfătuitor care dacă intră în casa omului, nu mai iese până ce îl face și pe om luminat, harnic și cumpătat. Cuvântul vorbit, cât ar fi de bun și de frumos, după o zi-două, se uită. Dar cuvântul scris nu. El stă acolo și lucrează până ce aduce rod.

Însă o gazetă bună nu o poate scrie oricine și nu se poate scrie oricum. Căci dacă este nevoie ca un cuvânt vorbit o dată să fie cinstit și adevărat, ca să poată fi crezut și urmat, apoi cuvântul scris trebuie să fie găsit de o sută de ori mai cinstit și mai adevărat. Atunci așa se știa. Atunci cărțile și revistele erau așa de rare ca banii buni. De aceea aveau și crezare și preț.

Mai târziu, după ce s-au înmulțit toate, au început, ca banii de inflație, să-și piardă și crezarea și valoarea.

Pentru a scrie o gazetă bună și o carte bună se cereau pe atunci trei mari condiții: întâi credință, apoi talent, apoi curaj. Credință pentru misiunea ta, talent pentru cititorii tăi, apoi curaj pentru greutățile mari care ți se puneau în față din toate părțile. Atunci nici o gazetă bună pentru popor nu pornea dintr-o inițiativă și organizare oficială. Toate gazetele și cărțile pentru popor erau redactate și răspândite de niște persoane ori instituții bisericești ori particulare, la care lucrau cu însuflețire câte unul, sau doi sau trei „nebuni“ care se topeau luminând, ca Eminescu, ori Coșbuc, ori Slavici, ori atâția alții ca ei, pentru luminarea celor mulți.

Mai ales darul scrierii este un dar ales. Poate cel mai ales și cel mai rar dintre daruri. Căci vorbitori pot fi oricâți, dar scriitori adevărați n-au fost niciodată mulți. Mai ales pentru popor, nu oricine poate să scrie în așa fel încât să fie citit totdeauna și de către toți, cu folos și cu plăcere. Trebuie să ai nu numai talent și cunoștințe, ci și un vocabular simplu, cald, corect și clar, spre a fi înțeles și cuceritor pentru inimile celor cărora le scrii.

Pe atunci cartea și gazeta bună am spus că erau foarte rare și foarte scumpe, dar și mijloacele de cumpărare ale poporului erau foarte reduse. Trebuia să fie nespus de bine scrisă o carte ori o gazetă, pentru ca ea să găsească răsunet în țară și să se poată vinde. Condițiile sociale, materiale, financiare erau foarte grele, iar banul de cumpărare se procura cu nespus de mare greutate, mai ales de către țărani și muncitori, care formau 80-90 la sută din populația țării. O gazetă pentru popor nu putea trăi fără abonați, iar abonați nu găsea decât dacă era scrisă, nu numai cu un cuprins atât de felurit câte preocupări avea atunci poporul lipsit și răvășit de crize, de boli, de sărăcie și de analfabetism, ci să fie și un scris deosebit de dăruit, de cuceritor și de interesant, spre a vedea omul că merită greul sacrificiu material al unui abonament.

Pentru scopurile Mitropoliei Ardealului, gazeta se găsea, hârtie și tipar de asemenea... O instituție ca aceasta putea orice.

Și cititori s-ar fi găsit până la urmă. Dar cel mai greu de găsit era omul înzestrat de Dumnezeu cu talent și cu suflet în stare să dea viață gândurilor și inițiativelor acestora. Nu-i greu să faci planuri frumoase, ci greu este să le realizezi frumos. Poate să fie un gând cât de bun, dar dacă nu se găsește omul care să-și îngroape în realizarea acestui gând sufletul său, lacrimile sale, sudoarea și sângele său, odihna și sănătatea sa,- nu se va alege nimic din tot acest gând, din toată această inițiativă, oricât de bună și frumoasă ar fi fost ea. Câte inițiative bune n-au fost, dar dacă n-a fost „nebunul” binecuvântat de Dumnezeu care să le dea mintea și inima lui, puterea și viața sa,- nu s-ar fi ales nimic din ele nici în trecut, nici în prezent și nici în viitor.

Dar când vine vremea împlinirii unui gând al lui Dumnezeu, atunci inițiativele omenești și conjuncturile întâmplărilor istorice vin în întâmpinarea acestui gând divin și atunci omul potrivit (de Dumnezeu) vine la locul potrivit (de împrejurări).

La gândul binecuvântat al gazetei religioase prin care Dumnezeu voia să facă o lucrare binecuvântată, El a adus și omul binecuvântat prin care să se realizeze aceasta. Căci în planul îndurării Dumnezeești această Lucrare era menită să fie mijlocul prin care să se facă saltul mântuitor al Poporului nostru spre Lumină. Și al Bisericii noastre spre Viață.

În vremea aceea, la Vidra de Sus, satul din Munții Apuseni al eroului Avram Iancu, preoțea de zece ani părintele Iosif Trifa, care fusese căsătorit în 1911 cu o nepoată a eroului, Iulia Iancu. Din căsătoria lor se născuseră patru copii, dintre care trei muriseră în primii ani ai vieții lor. Ultima, o fetiță, murise în același timp cu mama ei, în primăvara anului 1919 - secerată de epidemia de gripă care bântuia atunci peste tot.

Rămas singur, doar cu copilașul său Titus, născut în 1916, părintele Iosif Trifa își împlinea în chipul cel mai jertfitor slujba sa de părinte și îndrumător al unora dintre cei mai nefericiți și mai săraci fii ai țării noastre, moții, locuitorii munților, neamul martirilor Horea și Iancu. Încă din anii studenției sale la Beiuș, apoi la Arad și Sibiu, tânărul Iosif Trifa a dat dovada unui suflet mare și a unui viguros talent de scriitor religios pentru popor. De-a lungul anilor săi de student, apoi de învățător și preot, el s-a devotat scrisului religios și activităților folositoare poporului, cu toată ființa sa. A colaborat la toate gazetele și revistele care apăreau atunci, atât în Ardeal cât și în Țara Românească, afirmându-se ca unul dintre cei mai harnici și mai talentați militanți pentru trezirea și renașterea sufletească a Bisericii și poporului nostru.

Fiind astfel cunoscut și apreciat peste tot ca omul cel mai înzestrat cu talent și cu spirit de sacrificiu pentru această cauză sfântă, toate părerile de la Mitropolia Ardealului, în frunte cu a mitropolitului Bălan - și el tânăr ales! - s-au oprit asupra părintelui Iosif, socotindu-l ca cel mai potrivit a fi chemat și a i se încredința conducerea și scrierea viitoarei gazete religioase pentru popor...

Și astfel, la 1 Ianuarie 1922, apăru primul număr din «Lumina Satelor», gazetă săptămânală pentru popor redactată de preotul Iosif Trifa și editată de Mitropolia Ardealului din Sibiu.

Un an întreg a apărut săptămânal această gazetă în 6-8-10-12 pagini, scrisă aproape în exclusivitate de redactorul ei, care se dovedea cu plinătate că era omul providențial pentru misiunea aceasta.

Tot materialul care alcătuia gazeta, privitor la absolut toate cele ce interesau cercul larg de cititori cărora li se adresa, era scris de el în felul cel mai competent și mai atrăgător. Toți anii săi, trăiți în mijlocul sărăciei și țărănimii, îl făcuseră să cunoască până la adâncimea lor toate nevoile și preocupările celor mai largi pături ale poporului nostru. Cu spiritul lui fin și cu inteligența lui sclipitoare, cu dragostea lui adâncă față de popor și cu înflăcărata lui credință în Dumnezeu, el a făcut din gazeta pe care o însuflețea cu toată ființa lui, o tribună a dragostei lui de Dumnezeu și de popor, un stâlp de foc călăuzitor prin întunericul și pustiul vremilor și stărilor acelora, spre Țelul salvării naționale.

În noaptea Anului Nou 1923 el își făcea cutremurat și temător bilanțul anului de muncă și de luptă la gazeta aceasta, când pe sub fereastra zbuciumului său se perindau răcnetele chefliilor și înjurăturile bețivilor petrecând de revelion... Ce trecere - gândea el - dintr-un an în altul, este aceasta!... Atunci s-a petrecut în sufletul și în viața lui cruciala transformare.

„M-am prăbușit - spune el - în fața lui Dumnezeu zdrobit de durere și copleșit de rușine și de neputință. Satana își bătea joc în cel mai grozav fel de toată lupta și truda mea de a îndrepta și de a salva acest popor robit și orbit de păcatele care îl duc la pierzarea și nimicirea atât trupească, cât și sufletească. Și cele două mai mari și mai rușinoase dintre aceste păcate sunt beția și înjurătura.

M-am predat lui Dumnezeu, din nou și puternic, cu legământ și rugăciune să încep o muncă și o luptă mai hotărâtă împotriva păcatelor, mai ales împotriva păcatelor beției și a sudalmei care în chip deosebit macină viața și degradează sufletul poporului nostru, înjosind credința și batjocorind Numele Cel Sfânt al lui Dumnezeu...“

Urmarea a fost apariția în numărul de Anul Nou 1923 al gazetei «Lumina Satelor» a unei înflăcărate și puternice chemări către toți fiii Bisericii și Țării noastre, la o sfântă hotărâre de luptă contra beției și sudalmei. Fiecare cititor care adera la această chemare trebuia să iscălească un model de hotărâre și un angajament ca un legământ de luptă contra acestor două păcate, în special - și a tuturor celorlalte, în general.

Cu această Hotărâre se înființa noua mișcare de luptă contra păcatului și de renaștere la o nouă viață duhovnicească, la o schimbare totală a vieții, la nașterea din nou în Hristos, care avea să primească în curând numele de «Oastea Domnului», în înțelesul că cei înrolați în ea duc o luptă sufletească împotriva păcatului și răului în primul rând din viața lor însăși, - apoi din a semenilor lor și din a întregii societăți.

Cu numerele imediat următoare au început să curgă spre redacție adeziunile și cererile de înscriere în noua mișcare spirituală a unui număr tot mai mare și tot mai larg de suflete predate lui Hristos.

Tot acest început, în ideea lui și în felul concretizării sale, a fost pe de-a-ntregul o inspirație momentană și divină, primită direct de la Dumnezeu de către omul și alesul Său care își zidea lângă Ființa lui Hristos, propria lui ființă, la temelia construcției pe care o începea.

Nimeni altcineva din afara acestei cămăruțe,- inclusiv mitropolitul orgolios și răzbunător, care și-a pretins mai târziu pentru sine tot meritul înființării Oastei Domnului,- nimeni deci altcineva, n-a avut nici un merit și nici o contribuție la toată această inițiativă... Și ani de zile după asta, nici la munca pentru realizarea ei.

Încurajat de însuflețirea participării masive a celor chemați și hotărâți pentru marea luptă a Oastei Domnului, părintele Iosif Trifa a continuat, adâncind și lărgind învățătura și metodele de muncă și de luptă ale mișcării inițiate de el.

Firește, tot timpul acesta, el activa ca preot al Bisericii, slujind la rând cu ceilalți în catedrala mitropolitană, împlinind și funcția de director al Orfelinatului Ortodox din Sibiu.

Format, deci, pe linia de învățătură și convins de credința Bisericii pe care o slujea - desigur că el nu putea propovădui o altă învățătură și nici nu putea îngădui o abatere de la canoanele și dogmele ei spirituale pentru nimeni, și cu atât mai mult pentru sine. Dar, trezit și luminat de Duhul lui Dumnezeu, nu putea înțelege și accepta înghețarea vieții bisericești numai în formele fără trăire și în rânduielile fără viață. În înstrăinarea totală de evanghelia vie poruncită de Hristos, trăită de primii creștini și cerută de Părinții noștri Bisericești...

„Nu învățătura trebuie schimbată - zicea el - ci viața. Nu biserica trebuie lăsată, ci păcatul. Și în primul rând noi, preoții Bisericii și fiii ei cei mai conștienți, trebuie să facem pasul cel mare: s-o rupem cu păcatul și să ne unim cu Hristos..."

Iarăși, din proprie inițiativă și numai cu inspirația de Sus, de la Duhul lui Dumnezeu, a fost dat - după cum am spus - și numele acestei mișcări de trezire duhovnicească «Oastea Domnului». În înțelesul că cei care fac parte din ea au declarat un război deschis și necruțător lui satan și păcatului și s-au înscris într-o Oaste sfântă a lui Hristos, pentru biruința Lui asupra celui rău. Și pentru izbânda evangheliei vii asupra formalismului mort. Lupta aceasta trebuia fiecare ostaș s-o înceapă în propria sa viață și după aceea în a celorlalți semeni până la mântuirea tuturor.

În curând, pentru noua Oaste au fost date și îndrumări și fixate și niște reguli practice de viață și de muncă duhovnicească.

S-au constituit adunări cu program religios format din rugăciuni, citiri din Biblie și cântări religioase bisericești și laice.

S-a inițiat îndată de la început cântarea și poezia religioasă laică, ceea ce era un început cu totul nou, aceasta nemaiexistând în poporul nostru până atunci. Și s-a încurajat rugăciunea liberă, în duh.

Adunările Oastei Domnului erau încă de la început de trei feluri: adunări de evanghelizare, care se țineau dumineca după masă în biserici, în școli sau cămine culturale, libere atunci pentru orice astfel de manifestări cu caracter moral ori cultural pentru popor. Apoi adunările de școală biblică într-o seară pe săptămână, cu scopul cercetării și adâncirii Bibliei. Și, în urmă, adunări de rugăciune, de asemenea într-o altă seară pe săptămână, aleasă după împrejurări - de obicei vineri ori sâmbătă seara.

În cele mai multe locuri aceste adunări erau conduse de preotul locului care era în fruntea ostașilor, ajutându-i și îndrumându-i cu dragoste și bunăvoință.

Pentru a se da întregii mișcări un caracter mai activ s-au creat steaguri pentru fiecare adunare cu un anumit fel de imagini și de inscripții. La adunările mai mari pe centre sau pe țară, fiecare adunare mergea cu steagul ei în frunte, iar în urma steagului mergeau încolonați frumos întâi frații, apoi surorile cântând.

S-a mai inițiat o medalie în formă de cruciuliță, având pe ea inscripția biblică: „Iar tu te luptă și sufere ca un bun ostaș al lui Hristos, în Oastea lui Iisus“ (2 Tim. 2, 3). Această medalie se primea de către fiecare ostaș sau ostașă, în momentul depunerii legământului său de intrare în Oastea Domnului și se purta pe piept în orice împrejurare, ca o dovadă văzută atât pentru sine cât și pentru alții că el face parte hotărât din Oastea Domnului Iisus.

S-a pornit energic de la început pentru înlăturarea totală a alcoolului și a obiceiurilor rele și păgânești din toate datinile și practicile noastre religioase și de cult ca: botezuri, nunți, aniversări, privegheri, hramuri, înmormântări, parastase etc., îmbibate până atunci de alcoolism. Un nou și creștinesc fel de a le sărbători pe acestea s-a statornicit peste tot unde erau ostași, ca în vremea primilor creștini, după Cuvântul cel Sfânt al Scripturii și al Sfinților Părinți.

S-au inițiat concursuri cu premii în bani și cărți pentru noi poezii și cântări religioase. Pentru stimularea citirii Bibliei și pentru răspândirea cărților și foilor religioase în arii cât mai largi.

Au început să se tipărească serii de cărți cu conținut evanghelic-mobilizator în lupta contra păcatului, la prețul cel mai scăzut, pentru a putea fi citite de oricine. Astfel prin orice fel de mijloace se urmărea pătrunderea cât mai largă și mai adâncă în toate sufletele, chemarea și hotărârea pentru Hristos.

Lucrul acesta a plăcut, desigur, tuturor bunilor preoți și creștini, fiindcă acest impuls puternic și nou de viețuire era dorit de orice suflet temător de Dumnezeu și iubitor de voia Lui. Și era atât de necesar statornicirii unei vieți sănătoase în familii și în țară.

Dar, firește, acest lucru n-a plăcut deloc celor care iubeau lumea și le plăceau stările de lucruri rele și încurcate. Astfel că din primele zile, deodată cu lupta Oastei pentru stârpirea obiceiurilor rele, s-a pornit și lupta împotriva ei, de către cei ce țineau la aceste obiceiuri, în special la alcool.

Și dacă din Biserică a pornit lupta cea bună, tot din Biserică a pornit și lupta cea rea. La fiecare izbândă a Oastei Domnului pentru Hristos, i se răspundea cu o lovitură din partea celor ce apărau păcatul și luptau pentru menținerea puterii și robiei lui. Suflul de viață nouă și de primenire biblică i-a întărâtat pe mulți și i-a ridicat cu toată împotrivirea să zdrobească frumosul vlăstar încă de la început. Cele mai grele atacuri și mai mari împotriviri au venit din partea unor anumiți clerici, mai mari și mai mici. În primii ani mitropolitul Bălan, ca unul care avusese și el în vremea conferinței biblice frumoase inițiative pentru reanimarea vieții culturale și religioase în Ardeal,- s-a ridicat pe față în apărarea Oastei Domnului și a părintelui Iosif, însușindu-și inițiativa aceasta, mai ales și pentru că, pornind din mitropolia lui, Oastea era o frumoasă floare cu care îi plăcea să-și împodobească mândria și persoana sa.

Dar ceva mai târziu, când Oastea a trecut hotarele Ardealului și ale mitropoliei, întinzându-se în toată țara,- apoi trecând și hotarele țării și răspândindu-se până la marginile lumii,- situația scăpând de sub controlul său și văzând că pomul Oastei își întinde ramurile până prea departe, mitropolitul a devenit gelos și s-a îmbolnăvit de invidie. Mai ales și pentru că anturajul lui lingușitor și ostil părintelui Iosif și acțiunii sale, se străduia să-i strecoare neîncetat mitropolitului otrava acestei gelozii și a acestei invidii.

Felul cel rău în care se petreceau înainte toate serviciile religioase în popor îmbibate de alcool, devenise o „tradiție" plină de avantaje materiale și de destrăbălări păgânești plăcute tuturor celor păcătoși. La acestea toți aceștia țineau atât de mult, încât atunci când a venit noul fel cuviincios și înfrânat cu renunțarea la ele, cei ce le apărau au sărit ca arși, ridicând pumnii și ciomegele ca să apere „tradiția bisericească" și „obiceiurile strămoșești". Acestea durează de mii de ani - ziceau ei - iar acum, iată, sunt amenințate să fie părăsite. Se dezbină Biserica - strigau toți aceștia, verbal și în scris. Se strică tradiția. Se calcă rânduiala din strămoși, se face schismă, erezie, sectă. Opriți pe preotul Trifa. Încetați cu Oastea. Afară cu stricătorii datinilor noastre!...

La astfel de instigări ale preoților împotrivitori, prin unele părți oamenii și autoritățile locale s-au ridicat cu ciomege și cu măsuri jandarmerești contra preoților și laicilor ostași.

Nenorocirea cea mare a fost însă că mai-marii Poporului și ai Bisericii, care trebuiau să vadă mai departe înainte ce perspective frumoase și fericite se deschideau prin Oastea Domnului viitorului nostru, n-au înțeles mesajul ceresc și salvator ce ni se trimisese. Și, în loc să-și înfieze Oastea, au lepădat-o. Atât pe linie bisericească, cât și pe linie statală, au început să curgă măsurile restrictive și ordinele ostile. În loc să înțeleagă rostul divin și salvator al acestei Lucrări duhovnicești, au primit de-a gata învinuirile vrășmașilor ei vicleni și interesați. Și, fără nici un discernământ al răspunderii și al datoriei pe care o aveau în locul și în vremea lor, fără să cerceteze cu seriozitate și înțelepciune nimic, au călcat în picioare și au dispus să se zdrobească totul.

La Mitropolia Sibiului, unde era centrul Oastei, tabăra ostilă părintelui Iosif Trifa, din anturajul mitropolitului, lucra cu hărnicie ațâțându-i gelozia și răzbunarea, învinuind Oastea că este o schismă, o sectă, o dezbinare, iar pe părintele Iosif, că are ambiții de mărire lumească, tendințe de îmbogățire, gânduri de sectarism.

Astfel au hotărât în ascuns lichidarea părintelui Iosif și nimicirea Oastei Domnului. Dar totul trebuia pregătit cu grijă să nu se vadă în afară nimic bănuitor. Astfel au pregătit un proiect de statute oficiale care îngrădea și nimicea orice activitate vie și sănătoasă a Oastei, punând-o sub cel mai strict și ucigaș control oficial.

Prin aceste statute, părintele Iosif era înlăturat imediat și definitiv de la îndrumarea Oastei pe care o crease și îndrumase de doisprezece ani. I se lua tot avutul său moral și material pus în slujba Domnului și, practic, Oastea era desființată pentru totdeauna. Aceste statute urmau să fie prezentate ca din partea Autorității Bisericești pe neașteptate părintelui Iosif, pentru a le semna și el ca inițiator și conducător al Oastei.

- Dacă le va semna - ziceau ei - își semnează singur moartea lui și a lucrului său.

Dacă nu le semnează, înseamnă că este un răzvrătit și un nesupus Autorității Superioare. Prin urmare, putem lua orice măsuri canonice împotriva lui.

Cursa s-a dovedit destul de șiret pregătită și Dumnezeu a îngăduit ca lucrurile să meargă după cum plănuiseră ei.

Astfel, la sfârșitul anului 1934, părintele Iosif a fost convocat la Mitropolie și i s-a pus în față semnarea condițiilor pregătite fără știrea sa.

După citirea lor, firește că nu le-a putut semna. A cerut un timp de amânare pentru gândire și clarificare. Dar această ezitare a semnării i s-a considerat, întocmai după cum se urzise, un act de nesupunere și de trufie „față de Biserică".

Ca un prim pas, a fost demis oficial din toate posturile pe care le deținea, inclusiv cel de redactor al gazetei «Lumina Satelor» și conducător al Oastei Domnului. La toate protestele sale îndreptățite, la toate cererile, memoriile și rugămințile sale de dezvinovățire, nu i s-a răspuns decât cu lovituri, cu jigniri și cu măsuri din ce în ce mai drastice și mai nimicitoare.

A fost dat în judecata forurilor bisericești pentru a fi caterisit.

De-a lungul anilor 1935-1937 a avut trei judecăți, la cele trei instanțe bisericești, două de la Sibiu și ultima de la București.

La toate aceste instanțe mitropolitul era și pârâșul și tot el era și judecătorul părintelui nevinovat.

La nici una dintre ele nu s-a ținut seama de nici un drept și de nici o apărare a profetului martirizat care de zece ani suferea de două boli istovitoare, având șapte operații. Și în această situație era lovit, sărăcit de tot și târât pe la judecăți sub cele mai nemiloase amenințări din partea mitropolitului și a celorlalți ierarhi bisericești. Autoritatea mitropolitului răzbunător era peste tot atât de mare încât nevinovatul năpăstuit n-a mai aflat nici o dreptate nicăieri.

De cinci ori a propus părintele Iosif o convocare pe țară a celor mai aleși dintre ostașii Domnului, care se numărau acum cu sutele de mii, preoți și laici, pentru a fi ascultați și ei într-o problemă care-i privea direct. Pentru a fi ascultați și ei cu privire la problemele Oastei Domnului și a se ținea seamă și de părerea lor în propria lor cauză discutată între conducătorul Bisericii și conducătorul Oastei.

Dar autoritatea samavolnică a disprețuit cinic toate aceste propuneri, trecând cu tăvălugul sfidător și nemilos peste toate, grăbindu-se să ajungă cât mai repede la nimicirea cât mai totală a victimei și la acapararea agonisitei sale materiale și duhovnicești, fără nici o frică de Dumnezeu, fără nici o rușine de lume și fără nici un respect față de adevăr, față de dreptate și față de lege.

În aceste condiții, părintele Iosif Trifa - din proprie și personală inițiativă, a convocat la Sibiu, pentru ziua de 12 Septembrie 1937, un sfat frățesc pe țară al delegaților din toate adunările locale ale Oastei Domnului. Pentru a informa despre starea conflictului cu mitropolitul Bălan și a-i solicita să intervină cumva ei în aplanarea acestui conflict în care el, epuizând toate căile posibile, nu mai poate face nimic.

Trebuia neapărat să facă, în fața delegaților întregii lucrări a Oastei Domnului, un raport amănunțit despre starea la care s-a ajuns cu toate problemele Frățietății.

Despre dorința lui de împăcare care a fost mereu respinsă.

Despre necesitatea luării unei hotărâri ferme a atitudinii pe care urmează să o ia pentru totdeauna Oastea Domnului față de Biserică - cu tot conflictul acesta nedorit.

Și pentru a se întreprinde, pe scară mare, o ultimă încercare de mediere spre a se putea restabili pacea și armonia din nou, măcar din acest ultim ceas în acest conflict atât de dureros.

Acest eveniment istoric și adevărul conținut în el, dorim să vi-l înfățișăm pe larg în capitolul care urmează.

Rugăciune

Doamne Dumnezeul nostru, luminează inimile noastre cu Duhul Sfânt, pentru a putea înțelege și primi Adevărul Tău. Amin.

Misiunea Oastei Domnului

Eu pun în mișcarea Oastei Domnului cele mai frumoase nădejdi... Prin Cuvântul lui Dumnezeu și pilda noastră frumoasă, mișcarea Oastei va cuprinde toată țara cu suflete și cu fronturi de luptă contra păcatelor. În chipul acesta vom putea cuceri din nou această țară pentru Iisus Hristos și Evanghelia Lui. Aceasta va fi cucerirea cea din urmă și cea adevărată care va da mărire statornică acestei țări și acestui neam.

Părintele Iosif Trifa