Greutatea de a crede
Traian Dorz - Crucea Mântuitoare
1 - Să nu-i învinuim pe alţii că nu pot crede şi că nu pot face binele acum, - ci să ne aducem aminte câtă vreme din viaţa noastră am fost şi noi aşa.
Să ne judecăm mai degrabă pe noi înşine căci şi acum, după atâtea experienţe cu Dumnezeu, şi după atâta cunoaştere a Cuvântului Sfânt - mai este încă atâta lipsă de credinţă în viaţa noastră. Şi atâta lenevie sau chiar împotrivire când este vorba de facerea binelui.
2 - De cele mai multe ori unii dintre cei ce îşi zic credincioşi sunt mai răi decât cei fără credinţă.
Aceasta arată că nu cei ce zic Doamne, Doamne, vor intra în cer, - ci acei care fac voia Tatălui Ceresc.
Şi mai arată că nu cei ce se laudă singuri sunt lăudaţi, ci aceia pe care îi laudă Dumnezeu.
Şi faptele lor.
3 - Cu cât moştenim o avuţie mai mare decât alţii, cu atâta trebuie să se vadă aceasta în felul purtării noastre, mai aleasă decât a lor.
Pentru cunoaşterea noastră mai mare decât a părinţilor noştri şi pentru darurile duhovniceşti mai multe, - noi suntem nespus mai datori astăzi decât au fost ei ieri.
4 - Din fiecare întâmplare, păstrăm numai ceea ce am învăţat din ea.
Din tot trecutul, păstrăm numai ceea ce ne arată cum să ne facem mai frumos şi mai vrednic viitorul.
Şi de la părinţii noştri să păstrăm numai ceea ce ne face să ne creştem mai vrednici pe fiii noştri.
5 - Marea nenorocire a unor oameni este că ei se cred pe ei înşişi mai credincioşi decât credinţa şi mai învăţaţi decât învăţătura.
Cred că nu ei depind de ele, ci ele depind de ei.
Cred că nu ei trebuie să se supună lor, ci invers.
Cred că nu ei trebuie să le urmeze pe ele, ci ele pe ei.
Astfel de oameni este cu neputinţă a mai fi salvaţi.
6 - Cine se aşează dincolo de Hristos, este în umbra Lui. Cine se aşează dincoace, este în Lumina Sa.
Cine se crede mai presus de credinţă, o umbreşte el pe ea. Cine se aşează mai prejos, este luminat el de ea.
Orice întoarcere dinspre Dumnezeu este o prăbuşire în întuneric. Orice întoarcere înspre El, este o înălţare în lumină.
7 - Dacă întoarcem spatele soarelui, nu facem decât să ne călăuzim după propria noastră umbră.
Dacă nu credem în Hristos, în cine altul mai putem crede?
Dacă ne lepădăm credinţa dintâi, - cu ce o mai putem înlocui?
8 - Dacă nu credem în Dumnezeu şi nu umblăm călăuziţi de Cuvântul Lui - ce rău Îi facem Lui şi ce pagubă are El?
este oare păgubit soarele de pe cer, dacă un nenorocit de orb de pe pământ strigă spre el că nu există?
şi dacă merge îndărăt şi îndărătnic spre prăpastie?
9 - Câte generaţii trebuie să mai sufere oare, spre a le fi urmaşilor îndeajuns experienţele înaintaşilor lor?
Ca să nu mai fie nevoie s-o mai facă şi ei înşişi, plătind din greu preţul altor experienţe amare, spre a afla ceea ce este aflat demult!
Şi spre a descoperi fiecare, ceea ce este demult descoperit!
10 - Cum oare vom putea scuti noi pe fiii noştri care vin după noi, ca să nu plătească ei la rândul lor preţul amar pe care l-am plătit noi pentru că n-am cunoscut vremea cercetării care ni se făcea?
Cum oare îi vom putea face pe ei să înveţe din experienţa noastră, ceea ce noi înşine n-am învăţat din experienţele părinţilor noştri?
Există oare vreun mijloc prin care un părinte să-l poată feri pe fiul său de nenorocirea spre care el însuşi se duce voit?
11 - De ce oare nu putem noi să credem când este atât de normal să crezi, ceea ce minunea şi raţiunea ne-o dovedesc că nu este cu putinţă, decât lui Dumnezeu?
12 - Dumnezeu a făcut totul pentru mântuirea noastră, odată cu moartea şi învierea lui Hristos. Şi cu pogorârea Duhului Sfânt.
Noi trebuie să facem mai departe, tot ce a mai rămas nefăcut. Adică să credem, să primim şi să împlinim, ceea ce a făcut El.
13 - Dumnezeul nostru a făcut atâtea minuni şi semne chiar în faţa noastră şi chiar cu noi înşine - încât în vecii vecilor nu vom avea nici o dezvinovăţire dacă nu credem.
Ne-a împlinit atâtea rugăciuni,
ne-a ascultat atâtea dorinţe,
ne-a făcut atâta bine, ne-a scăpat din atâtea nenorociri, ne-a ajutat în atâta greutate, ne-a însoţit prin atâtea primejdii...
Nimic n-ar trebui să ne fie nouă mai luminos, mai scump şi mai adevărat, ca dragostea şi Numele Domnului Dumnezeului nostru.
14 - Să nu putem crede mai cu bucurie şi mai cu grabă nimic, decât Cuvântul Domnului Dumnezeului nostru.
Să nu fie pentru noi nimic mai de preţ ca voia Lui, ca Lucrarea Lui şi Casa Lui de rugăciune
să nu fie în inima noastră şi în viaţa noastră nimic care să nu I-l putem preda şi jertfi Domnului Dumnezeului nostru,
fiindcă nici o fericire nu-i mai mare pentru noi decât aceea pe care i-o supunem Lui.
15 - Nu există predestinaţie. Nu există nimeni rânduit de Dumnezeu mai dinainte la o viaţă sau la o moarte, la bine sau la rău, la credinţă sau la necredinţă.
N-a rânduit Dumnezeu mai dinainte pe nimeni nici la pierzare nici la slavă. Fiecare îşi alege singur prin voinţa sa, prin umblarea sa, prin dorinţa sa, ori pe Hristos ori pe Satana.
16 - Dumnezeu nu înlătură mai dinainte pe nimeni de la mântuire, căci El ne-a iubit şi ne iubeşte în aceeaşi măsură pe toţi oamenii fiindcă toţi suntem lucrarea Mâinilor Lui.
Nimeni n-are dreptate când spune că faţă de el Dumnezeu S-a purtat neiubitor, nedrept, nemilostiv. Dacă totuşi se pare că unii oameni sunt mai împietriţi decât alţii, asta nu este din cauză că Dumnezeu a voit ca ei să fie aşa,
ci din cauză că ei înşişi voiesc să fie.
17 - Nu Dumnezeu împietreşte inima unor oameni, ci ei înşişi se împietresc;
nu Dumnezeu îi înlătură pe unii de la mântuire, ci ei înşişi se înlătură.
Nici Dumnezeu rânduieşte mai dinainte la slavă pe cineva, ci acela se face vrednic de aceasta prin ascultarea sa liberă de Hristos.
La Romani 8, 29-30 este scris că Dumnezeu i-a rânduit pe unii la iubire, la slavă şi la moştenire veşnică, - dar i-a rânduit numai „pe cei care i-a cunoscut mai dinainte” că vor alege ei înşişi din voinţa şi dorinţa lor trăirea voii lui Dumnezeu şi Calea Crucii lui Hristos pe care după moartea lor, vor ajunge la aceasta.
18 - A crede, toţi oamenii pot. Nu există nimeni căruia Dumnezeu să nu-i fi dat însuşirea de a crede, dacă vrea să creadă.
Cui nu i-a dat nici o însuşire, Dumnezeu nici nu-i pretinde nimic,
cui i-a dat puţin, puţin i se va cere. Dar cui i s-a dat mult nu i se va cere tot puţin, i se va cere după cum a primit.
Credinţa este un dar care obligă, fiindcă are o făgăduinţă.
Dar obligaţia este tot atât de mare cât făgăduinţa. Cine crede mai puţin, nu o poate dobândi.
19 - Voinţa noastră este atotputernicia noastră.
Când voim, putem totul. Când nu voim, nu putem nimic,
dar cei mai mulţi oameni au o voinţă amarnică, dezordonată, nechibzuită, necurată, necinstită, necredincioasă.
Voinţele de felul acesta, vor face fapte de felul acesta. Şi atunci nu-i greu să spui că astfel de oameni sunt rânduiţi la pierzare.
20 - Voinţa sănătoasă şi curată, este aceea care are acelaşi scop şi aceeaşi Ţintă cu Voinţa Supremă, cu Voinţa lui Dumnezeu.
O astfel de voinţă va iubi adevărul şi-l va uşura. Va iubi binele şi-l va face. Va iubi frumosul şi-l va realiza.
Unei astfel de voinţe nu-i greu să-i spui că este rânduită la înfierea, la slava şi la moştenirea veşnică împreună cu Hristos.
Aceasta este singura alegere după care Dumnezeu a rânduit la osândă şi la slavă, - pe cei care i-a cunoscut mai dinainte cum vor fi. Cum vor voi ei să fie.
De aceea atât pentru pierzarea cât şi pentru slava sa, omul însuşi se rânduieşte pe sine, după ascultarea sa de bună voia lui.
O Dumnezeule al Răsplătirii Veşnice, ajută-ne pe toţi să dorim Slava şi Împărăţia Ta. S-o alegem, s-o dorim şi să suferim pentru Ea, până ce o vom moşteni.
Amin.