Grija şi îngrijorarea
Traian Dorz - Pășunile Dulci
1 - Cine sădeşte o vie şi să nu-i pese de ea?
Cine are o comoară scumpă şi să nu îngrijească veghind tot timpul asupra ei?
Cine are un lucru preaiubit şi să nu ţină cu scumpătate la el?
Se întâmplă oare ceva cu Lucrarea Domnului, fără voia şi fără ştirea Lui?
Grijă să avem, aceasta este chibzuinţa. Dar îngrijorarea nu, - aceasta este neîncredere.
2 - Dacă un fir de păr din capul unui ucenic al Domnului nu cade fără Voia lui Dumnezeu (Luca 12, 7),
- atunci cu atât mai mult când peste întreaga Lucrare a lui Dumnezeu vine o aspră cernere, nu se întâmplă asta prin voia oamenilor. Ci prin Voia şi orânduirea lui Dumnezeu.
Atunci să avem grijă pentru toţi. Şi încredere numai în Dumnezeu.
3 - Scumpe mlădiţe curate, să nu vă temeţi de nimic. Însuşi Domnul pune focul care trece uneori prin via Sa, ca să-i ardă răul şi uscăturile.
Cântaţi atunci, căci după ce va trece focul, nu vor rămâne arşi decât mărăcinii.
Vegheaţi numai ca să nu fiţi nici unul din voi uscătură sau mărăcine, ca să nu ardeţi.
Dacă sunteţi mlădiţe roditoare, după arşiţă veţi înverzi mai frumos. De aceea în ziua aia, cântaţi.
4 - Credinţa cuprinde în ea însăşi realizarea visurilor ei,
şi cu mult înainte, depăşirea tuturor munţilor viitori.
Taina credinţei este că ea se încrede total în cuvintele lui Hristos.
Şi se bizuieşte fără margini, pe Numele Lui.
5 - Când nu vezi nimic înainte, drumul este plin de spaimă, aşteptarea este plină de nelinişte şi inima plină de presimţiri rele.
Dar când vezi limpede tot drumul, când ştii sigur tot sfârşitul, când cunoşti mai dinainte totul, ca şi cum ai fi văzut după, - atunci totul e altfel.
Atunci aşteptarea este bucuroasă, paşii siguri şi inima plină de tărie.
De aceea sunt fericiţi cei ce cred.
6 - Credinţa priveşte lucrurile cereşti, ea se aşează dintru început la sfârşitul lor.
Ea priveşte din viitor spre prezent şi numeşte lucrurile care nu sunt încă, ca şi cum ar fi.
Pentru că ea crezând cuvântul profeţiei, ştie sigur, ştie neîndoielnic, ştie puternic - că întocmai aşa va şi fi totul.
Ştie sigur că totul este în Mâna cea sigură a lui Dumnezeu.
7 - Acei cuprinşi în făgăduinţa Domnului au înţeles şi înţeleg, prin lumina lui Dumnezeu, până la ce înalt grad suferinţa lor este străbătută de strălucirea unui negrăit de dulce viitor.
Şi încredinţaţi de tot acest viitor luminos, omul credinţei binecuvântează pe Dumnezeu, fără să se neliniştească de trecătoarele ameninţări de azi.
Iată harul fără seamăn de mare al credinţei. Ea nu are nici o îngrijorare, fiindcă toată grija a încredinţat-o Domnului său.
8 - O, cât de dulce şi cât de bună este Inima Domnului. O, cât de gata este dragostea Lui să ierte.
Braţul Lui să cuprindă.
Supărarea Lui să zâmbească.
Mâna Lui să împace.
Bunătatea Lui să uite.
- Numai dacă un strop de lacrimă curată vede în ochii noştri
şi un strop de credinţă sinceră în sufletul nostru.
Şi un strop de amară căinţă în rugăciunea noastră.
Şi un strop de dragoste fierbinte în inima noastră pentru El.
9 - Şi tu suflet căzut, leneş, nepăsător şi stins: nu uita nici tu că Domnul totuşi aşteaptă şi după tine să te trezeşti şi să te ridici, să te înflăcărezi iarăşi pentru slujba Lui.
Adu-ţi aminte cum erai cândva...
Tu ocupi şi acum un loc atât de frumos în via Domnului. Oare numai zadarnic să primeşti tu atâtea binecuvântări mereu, fără să rosteşti, fără să dai chiar nimic Domnului tău?
Dar dacă timpul tău sfârşeşte astăzi, ce te aşteaptă pe tine?
10 - Dacă pământul este lumea şi dacă sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu, - atunci ploaia care o face să rodească este Duhul Sfânt.
Numai atunci o sămânţă poate să aducă un rod adevărat în pământul unde este semănată
şi numai atunci pâinea pe care o dă, faptele sufletelor care privesc Cuvântul Sfânt
sunt într-adevăr gustoase şi hrănitoare.
11 - Binecuvântat este semănătorul iubit de Domnul,
asupra semănăturii căruia El Îşi dă ploaia Sa, unind astfel harul ceresc cu lucrarea celui ce seamănă.
O, ce binecuvântată roadă iese din această împreună lucrare!
12 - Dovada că o lucrare este după voia şi după placul Domnului, este că Domnul binecuvântează rodul.
Acel minunat semănător ar trebui să strige de bucurie, privind cum harul ceresc se revarsă peste sămânţa sa făcând-o tot mai multă şi mai frumoasă.
Acel semănător ar trebui să nu mai poată de bucurie slăvind pe Domnul pentru asta.
13 - Binecuvântat popor al Oastei Domnului, semănătorul acesta eşti tu.
Dă slavă lui Dumnezeu al cărui har face ca orice sămânţă a ta să crească.
Şi pâinea seminţei tale o face să fie atât de gustoasă încât toţi străinii, chiar şi cei ce te batjocoresc, să vină să se hrănească din ea.
14 - Seamănă mai departe popor smerit şi prigonit, Domnul este cu tine şi ploaia Lui sub care stai, te va face tot mai smerit şi recunoscător, cu cât eşti mai încărcat de roade.
Totul este datorită Harului Său.
15 - Învăţând smerenia, uită-te mereu numai spre cer cu rugăciune
şi spre tine cu lacrimi.
Crengile cele roditoare sunt aplecate.
Şi tăcute.
16 - Suflete care înainte nici nu ştiam că există un Cuvânt al lui Dumnezeu,
nici nu cunoşteam ceva despre Hristos,
nici nu auziseră măcar că ar fi Duhul Sfânt,
nici nu trăiseră în rugăciune,
nici nu gustaseră o cântare sfântă,
nici nu bănuiam ceva despre naşterea din nou,
- după iluminarea adusă de turnarea Duhului Sfânt prin tine, ce semănători binecuvântaţi - au devenit!
17 - Ferice de voi fericiţi părtaşi ai Duhului Sfânt.
Împliniţi şi voi cu recunoştinţă şi cu hărnicie datoria pe care o aveţi faţă de harul pe care l-aţi primit!
Pentru că răspunderea faţă de Dumnezeu o aveţi după măsura harului pe care l-aţi primit.
18 - O, cât de mult face pentru un suflet amărât o veste de bucurie.
Cât de mult face în vremea apăsării şi a descurajării o ştire îmbucurătoare.
Cât de mult bine le face celor căzuţi într-o robie fără nădejde, un cuvânt încurajator!
Cine aprinde o nădejde salvează o viaţă.
19 - Am cunoscut în vremea apăsării, oameni atât de fără nădejde încât îşi ziceau întruna: aici vom muri.
În ei înşişi nu mai aveau nici o rază de speranţă, ci tot sufletul lor era plin numai de întunericul deznădejdii şi descurajării.
Şi mulţi dintre aceştia deşi erau ca nişte munţi, s-au prăbuşit ca nişte muşuroaie.
Cine îşi pierde speranţa - îşi pierde viaţa.
20 - Oamenii fără speranţă nu pot rămâne nici o clipă numai cu ei înşişi.
Lăsaţi singuri timp mai îndelungat, îşi pierd mintea.
De aceea aceşti oameni caută neîncetat pe câte unul din acei care sunt ca un izvor de putere şi îmbărbătare pentru ei,
spre a se rezema de el.
Vai de omul fără nădejde când rămâne şi singur.
Dumnezeule al nădejdii, nu lăsa pe nimeni deznădăjduit.
Amin.