Iertare şi laudă
Traian Dorz - Cununile Slăvite
1 - Când Domnul Isus prin Sângele cel scump al Crucii Sale şi prin împărtăşirea cu El,
Domnul Isus ne iartă păcatele,
ne îndepărtează fărădelegile
şi ne sfinţeşte fiinţa noastră,
- frumos este să-L lăudăm pe El, cu cele mai înalte simţiri ale fiinţei noastre recunoscătoare.
2 - Când Domnul Isus ne primeşte iarăşi în dulcea Lui iubire,
şi când ne dăruieşte bucuria sănătăţii,
ori bucuria întoarcerii între cei iubiţi ai noştri,
ori bucuria împlinirii dorinţelor sau rugăciunilor noastre fierbinţi,
- cât de frumos trebuie să-L lăudăm noi pe El!
Să o facem cu toată strălucirea lacrimilor noastre iubitoare.
3 - Când privim în urma vieţii noastre
şi ne aducem aminte de toate prin câte ne-a trecut Domnul din copilăria noastră şi până astăzi,
amintindu-ne de toate din câte ne-a izbăvit El, prin puterea Sa
şi de toate câte ne-a dăruit El prin bunăvoinţa Sa,
şi de toate câte le-a îndepărtat El de la noi,
şi de toate binefacerile Lui făcute pentru ai noştri,
ori pentru întreagă omenirea aceasta,
- o, ce frumos ar fi să lăudăm plini de evlavie, de smerenie şi de mulţumire Numele Domnului Cel Sfânt,
4 - Când privim cerul înstelat,
ori însorit,
cu toate înălţimile sale nemărginite, pline de minuni şi de taine deasupra noastră,
când privim măreţia cutremurător de frumoasă a unui răsărit de soare,
sau a unui mereu nou apus, sau dezlănţuirea înspăimântătoare a furtunii în munţii împăduriţi,
sau în munţii înspumaţi de valuri din largul mărilor,
- cât de smeriţi şi de uimiţi ar trebui să-L lăudăm noi pe Dumnezeu!
Fericiţi suntem cu adevărat numai când facem asta!
5 - Roadele Duhului Sfânt care însoţesc,
şi care mereu trebuie să însoţească neapărat pe orice om şi pe orice viaţă născută din nou, prin Cuvântul Sfânt şi prin Duhul Sfânt, -
sunt frumoasele dovezi ale unei vieţi trăită în ascultarea de voia cea sfântă a lui Dumnezeu.
Orice credincios trebuie să aducă aceste roade,
roadele cele noi, ale unei astfel de vieţi, sunt totdeauna frumoase, dulci şi binecuvântate.
Şi înaintea lui Dumnezeu - şi înaintea oamenilor.
6 - Dacă într-adevăr sufletul nostru este un pom sănătos, sădit în via Domnului, în Casa Domnului,
în Duh (adică în dreapta credinţă)
şi în Adevăr (adică în dreapta învăţătură),
- el nu poate rămâne niciodată neroditor.
- nu se poate să nu aibă aceste roade ale Duhului Sfânt.
Căci dacă nu le are, ci numai se laudă, - pe el îl aşteaptă securea.
Îl aşteaptă sigur,
ori azi ori mâine, ori poimâine,
7 - Cu cât viaţa trupească a unui credincios rodnic, înaintează în ani, cu atâta viaţa lui cea duhovnicească se îmbogăţeşte şi se înfrumuseţează în plăcutele roade dulci, ale Duhului Sfânt.
Una o îmbogăţeşte pe alta.
Sau se osândesc împreună.
8 - Acela care rămâne statornic în Biserica unde s-a născut din părinţii săi trupeşti şi din cei sufleteşti,
- acela se întinde binefăcător prin lucrările sale binefăcătoare cât mai departe
- peste alţii şi peste alţii.
9 - Ce fericită privelişte este totdeauna să vezi un credincios ajuns la bătrâneţe, după ani de furtuni şi de încercări biruite cu răbdare,
tare în credinţă şi mereu mai plin de roadele bune!
Când perii capului său cărunţi încununează o frunte cinstită, vrednică, statornică şi înţeleaptă,
tot ce face sau spune el, este luminos şi bun.
O, câtă cinste face lui Dumnezeu, un astfel de slujitor al Lui!
10 - Când prin rădăcinile adânci şi puternice ale unei încercate credinţe,
şi ale unei îndelungate experienţe cu Dumnezeu,
omul credincios îşi trage sucul vieţii lui duhovniceşti din adâncimile tot mai bogate ale unei statornice părtăşii cu Hristos,
- acest suc dulce şi sfânt redă în afară binecuvântările primite, în roadele sale tot mai luminoase, mai coapte şi mai frumoase!
Cât trebuie să lăudăm pe Domnul din pricina unui astfel de suflet,
căci privelişti ca acestea vedem foarte rar acum.
11 - Îngrijind de pomii cei tineri, să nu-i uitaţi niciodată pe cei bătrâni.
Un pom tânăr poate să aibă roade fragede şi frumoase, dar unul bătrân are totdeauna în gustul fructelor sale o aromă deosebită, o dulceaţă aleasă.
12 - Nu uitaţi acest frumos îndemn niciodată: cu cât sunteţi mai bătrâni, dragi fraţi credincioşi, cu atâta sunteţi mai datori să fiţi încărcaţi de roade tot mai dulci şi mai multe ale Duhului Sfânt.
Înţelepciunea voastră cumpătată, serioasă şi demnă fiind îmbogăţită de ani de experienţe,
- trebuie să aibă nu numai cuvintele şi sfaturile mereu mai adânci şi mai curate, dar şi trăirea voastră să fie la fel, curată şi adâncă.
13 - Cine nu vede măreţia lucrurilor lui Dumnezeu, acela nu-L poate vedea şi nu-L poate cunoaşte niciodată, nici pe El.
Cine nu ştie să privească înalt, adânc şi departe...
- adică până dincolo de frumuseţea şi de măreţia lucrurilor văzute,
- acela n-are cum să-L descopere pe Dumnezeu.
N-are cum să ajungă uimit în faţa Lui adorându-L,
- fiindcă Dumnezeu este totdeauna dincolo de lucrările Sale.
14 - Cine nu priveşte dincolo de binele ce i se face zilnic de către Dumnezeu...
Dincolo de ploaia binefăcătoare,
şi dincolo de soarele binefăcător,
cine nu vede dincolo de timpurile rodnice,
şi dincolo de înlăturarea primejdiei,
şi de bucuriile vieţii,
şi de cutremurul morţii,
- nu-L vede pe Cel ce le stăpâneşte,
- acela nu-L va putea vedea niciodată pe Dumnezeu nicăieri.
Pentru că nu vrea să-L vadă şi pentru că nu vrea să-L creadă şi să-L recunoască.
15 - Oamenii nu se pot reţine să nu strige încântaţi şi extaziaţi: ce măreţi sunt aceşti munţi frumoşi!
sau ce măreţe sunt aceste valuri puternice!
sau ce măreţe sunt bolţile acestei peşteri,
ori ce măreaţă este avalanşa aceasta de nori, străbătută de nenumărate fulgere şi trăsnete...
- ori ce măreţe sunt aceste privelişti!...
oamenii aceştia se pot totuşi opri o viaţă întreagă numai la aceste uimitoare măreţii,
- dar fără să-L vadă îmbrăcat cu ele şi îmbrăcat în ele, pe Dumnezeul tuturor şi pe al său, care este dincolo de aceste acte ale Lui.
16 - Oamenii le pot vedea pe toate măreţiile naturii, fără să vadă totuşi cauza lor, a tuturor măreţiilor acestora, încântându-se de priveliştea lor,
sau se pot încânta de explicaţiile ori descrierile lor - pe care se vor uimi cum le-au scornit,
- dar nu se vor putea ridica până la încântarea de frumuseţea Lui care le-a creat.
Dincolo de acestea ei nu se pot şi nu doresc să treacă până la El.
Ce trist şi ce dureros faliment al inspiraţiei este acesta!
17 - Sufletul nobil strigă de fiecare dată când priveşte măreţia creaturilor şi frumuseţilor lui Dumnezeu:
- O, ce măreţ eşti Doamne, Făcătorul tuturor acestora!
- O, ce măreţ împărtăşeşti şi stăpâneşti Tu peste ele
şi ce minunat ştii Tu să Te acoperi, îmbrăcat în toată lumina, înălţimea, puterea şi frumuseţea lor,
ca să nu Te vadă decât cei care Te cred...
18 - Dumnezeule Măreţ, Împăratul şi Mântuitorul nostru,
uimindu-ne şi încântându-ne de fiecare dată şi de fiecare din măreţiile din mijlocul cărora ne vorbeşti Tu,
- noi ne închinăm Ţie şi Te slăvim pe Tine,
crezând din toată inima şi cu toată bucuria în Atotputernicia Ta.
19 - Ne închinăm Ţie, Cel care Te învălui cu lumina soarelui sau cu umbra norilor...
Celui care ne grăieşti din frumuseţea înaltă a munţilor sau din cea adâncă a apelor,
ori din cea înspăimântătoare a tunetelor Tale.
Slavă Ţie, Celui care treci prin susurul adierilor înmiresmate sau al mugetului furtunilor îmbrăcate în fulgere.
Slavă, slavă Ţie.
20 - De la măreţia lucrărilor lui Dumnezeu, credinţa sănătoasă şi trează ajunge totdeauna la cunoştinţa puterii Lui.
Făcătorul iubitor şi înţelept al tuturor celor văzute şi nevăzute, Dumnezeul nostru este Cel ce stăpâneşte şi controlează cu Puterea Sa
şi cu puterile Sale, totul,
oriunde
şi oricând.
Slavă şi slavă şi slavă veşnică Lui.
Amin.