Iertare și laudă
Traian Dorz - Cununile Slăvite
1 - Când Domnul Isus prin Sângele cel scump al Crucii Sale și prin împărtășirea cu El,
Domnul Isus ne iartă păcatele,
ne îndepărtează fărădelegile
și ne sfințește ființa noastră,
- frumos este să-L lăudăm pe El, cu cele mai înalte simțiri ale ființei noastre recunoscătoare.
2 - Când Domnul Isus ne primește iarăși în dulcea Lui iubire,
și când ne dăruiește bucuria sănătății,
ori bucuria întoarcerii între cei iubiți ai noștri,
ori bucuria împlinirii dorințelor sau rugăciunilor noastre fierbinți,
- cât de frumos trebuie să-L lăudăm noi pe El!
Să o facem cu toată strălucirea lacrimilor noastre iubitoare.
3 - Când privim în urma vieții noastre
și ne aducem aminte de toate prin câte ne-a trecut Domnul din copilăria noastră și până astăzi,
amintindu-ne de toate din câte ne-a izbăvit El, prin puterea Sa
și de toate câte ne-a dăruit El prin bunăvoința Sa,
și de toate câte le-a îndepărtat El de la noi,
și de toate binefacerile Lui făcute pentru ai noștri,
ori pentru întreagă omenirea aceasta,
- o, ce frumos ar fi să lăudăm plini de evlavie, de smerenie și de mulțumire Numele Domnului Cel Sfânt,
4 - Când privim cerul înstelat,
ori însorit,
cu toate înălțimile sale nemărginite, pline de minuni și de taine deasupra noastră,
când privim măreția cutremurător de frumoasă a unui răsărit de soare,
sau a unui mereu nou apus, sau dezlănțuirea înspăimântătoare a furtunii în munții împăduriți,
sau în munții înspumați de valuri din largul mărilor,
- cât de smeriți și de uimiți ar trebui să-L lăudăm noi pe Dumnezeu!
Fericiți suntem cu adevărat numai când facem asta!
5 - Roadele Duhului Sfânt care însoțesc,
și care mereu trebuie să însoțească neapărat pe orice om și pe orice viață născută din nou, prin Cuvântul Sfânt și prin Duhul Sfânt, -
sunt frumoasele dovezi ale unei vieți trăită în ascultarea de voia cea sfântă a lui Dumnezeu.
Orice credincios trebuie să aducă aceste roade,
roadele cele noi, ale unei astfel de vieți, sunt totdeauna frumoase, dulci și binecuvântate.
Și înaintea lui Dumnezeu - și înaintea oamenilor.
6 - Dacă într-adevăr sufletul nostru este un pom sănătos, sădit în via Domnului, în Casa Domnului,
în Duh (adică în dreapta credință)
și în Adevăr (adică în dreapta învățătură),
- el nu poate rămâne niciodată neroditor.
- nu se poate să nu aibă aceste roade ale Duhului Sfânt.
Căci dacă nu le are, ci numai se laudă, - pe el îl așteaptă securea.
Îl așteaptă sigur,
ori azi ori mâine, ori poimâine,
7 - Cu cât viața trupească a unui credincios rodnic, înaintează în ani, cu atâta viața lui cea duhovnicească se îmbogățește și se înfrumusețează în plăcutele roade dulci, ale Duhului Sfânt.
Una o îmbogățește pe alta.
Sau se osândesc împreună.
8 - Acela care rămâne statornic în Biserica unde s-a născut din părinții săi trupești și din cei sufletești,
- acela se întinde binefăcător prin lucrările sale binefăcătoare cât mai departe
- peste alții și peste alții.
9 - Ce fericită priveliște este totdeauna să vezi un credincios ajuns la bătrânețe, după ani de furtuni și de încercări biruite cu răbdare,
tare în credință și mereu mai plin de roadele bune!
Când perii capului său cărunți încununează o frunte cinstită, vrednică, statornică și înțeleaptă,
tot ce face sau spune el, este luminos și bun.
O, câtă cinste face lui Dumnezeu, un astfel de slujitor al Lui!
10 - Când prin rădăcinile adânci și puternice ale unei încercate credințe,
și ale unei îndelungate experiențe cu Dumnezeu,
omul credincios își trage sucul vieții lui duhovnicești din adâncimile tot mai bogate ale unei statornice părtășii cu Hristos,
- acest suc dulce și sfânt redă în afară binecuvântările primite, în roadele sale tot mai luminoase, mai coapte și mai frumoase!
Cât trebuie să lăudăm pe Domnul din pricina unui astfel de suflet,
căci priveliști ca acestea vedem foarte rar acum.
11 - Îngrijind de pomii cei tineri, să nu-i uitați niciodată pe cei bătrâni.
Un pom tânăr poate să aibă roade fragede și frumoase, dar unul bătrân are totdeauna în gustul fructelor sale o aromă deosebită, o dulceață aleasă.
12 - Nu uitați acest frumos îndemn niciodată: cu cât sunteți mai bătrâni, dragi frați credincioși, cu atâta sunteți mai datori să fiți încărcați de roade tot mai dulci și mai multe ale Duhului Sfânt.
Înțelepciunea voastră cumpătată, serioasă și demnă fiind îmbogățită de ani de experiențe,
- trebuie să aibă nu numai cuvintele și sfaturile mereu mai adânci și mai curate, dar și trăirea voastră să fie la fel, curată și adâncă.
13 - Cine nu vede măreția lucrurilor lui Dumnezeu, acela nu-L poate vedea și nu-L poate cunoaște niciodată, nici pe El.
Cine nu știe să privească înalt, adânc și departe...
- adică până dincolo de frumusețea și de măreția lucrurilor văzute,
- acela n-are cum să-L descopere pe Dumnezeu.
N-are cum să ajungă uimit în fața Lui adorându-L,
- fiindcă Dumnezeu este totdeauna dincolo de lucrările Sale.
14 - Cine nu privește dincolo de binele ce i se face zilnic de către Dumnezeu...
Dincolo de ploaia binefăcătoare,
și dincolo de soarele binefăcător,
cine nu vede dincolo de timpurile rodnice,
și dincolo de înlăturarea primejdiei,
și de bucuriile vieții,
și de cutremurul morții,
- nu-L vede pe Cel ce le stăpânește,
- acela nu-L va putea vedea niciodată pe Dumnezeu nicăieri.
Pentru că nu vrea să-L vadă și pentru că nu vrea să-L creadă și să-L recunoască.
15 - Oamenii nu se pot reține să nu strige încântați și extaziați: ce măreți sunt acești munți frumoși!
sau ce mărețe sunt aceste valuri puternice!
sau ce mărețe sunt bolțile acestei peșteri,
ori ce măreață este avalanșa aceasta de nori, străbătută de nenumărate fulgere și trăsnete...
- ori ce mărețe sunt aceste priveliști!...
oamenii aceștia se pot totuși opri o viață întreagă numai la aceste uimitoare măreții,
- dar fără să-L vadă îmbrăcat cu ele și îmbrăcat în ele, pe Dumnezeul tuturor și pe al său, care este dincolo de aceste acte ale Lui.
16 - Oamenii le pot vedea pe toate mărețiile naturii, fără să vadă totuși cauza lor, a tuturor mărețiilor acestora, încântându-se de priveliștea lor,
sau se pot încânta de explicațiile ori descrierile lor - pe care se vor uimi cum le-au scornit,
- dar nu se vor putea ridica până la încântarea de frumusețea Lui care le-a creat.
Dincolo de acestea ei nu se pot și nu doresc să treacă până la El.
Ce trist și ce dureros faliment al inspirației este acesta!
17 - Sufletul nobil strigă de fiecare dată când privește măreția creaturilor și frumuseților lui Dumnezeu:
- O, ce măreț ești Doamne, Făcătorul tuturor acestora!
- O, ce măreț împărtășești și stăpânești Tu peste ele
și ce minunat știi Tu să Te acoperi, îmbrăcat în toată lumina, înălțimea, puterea și frumusețea lor,
ca să nu Te vadă decât cei care Te cred...
18 - Dumnezeule Măreț, Împăratul și Mântuitorul nostru,
uimindu-ne și încântându-ne de fiecare dată și de fiecare din mărețiile din mijlocul cărora ne vorbești Tu,
- noi ne închinăm Ție și Te slăvim pe Tine,
crezând din toată inima și cu toată bucuria în Atotputernicia Ta.
19 - Ne închinăm Ție, Cel care Te învălui cu lumina soarelui sau cu umbra norilor...
Celui care ne grăiești din frumusețea înaltă a munților sau din cea adâncă a apelor,
ori din cea înspăimântătoare a tunetelor Tale.
Slavă Ție, Celui care treci prin susurul adierilor înmiresmate sau al mugetului furtunilor îmbrăcate în fulgere.
Slavă, slavă Ție.
20 - De la măreția lucrărilor lui Dumnezeu, credința sănătoasă și trează ajunge totdeauna la cunoștința puterii Lui.
Făcătorul iubitor și înțelept al tuturor celor văzute și nevăzute, Dumnezeul nostru este Cel ce stăpânește și controlează cu Puterea Sa
și cu puterile Sale, totul,
oriunde
și oricând.
Slavă și slavă și slavă veșnică Lui.
Amin.