II. Nazireii și grupările oastei domnului
Traian Dorz - Fericiții noștri înaintași
În primii doi ani de la începutul Oastei Domnului, lucrarea de evanghelizare începută de Duhul Sfânt prin ea a luptat din greu și a înaintat foarte încet. Acest început era atât de nou și de neobișnuit la noi... Nimeni nu mai făcuse așa ceva și nici nu se mai auzise să mai fi început cineva o astfel de lucrare nicăieri, în nici o altă țară. Vestea Evangheliei la noi era atunci ceva atât de nou și de străin, încât oricine te auzea vorbind despre Biblie și despre o viață nouă duhovnicească se uita la tine ca la ceva din cu totul altă lume.
De aceea, la început, intrările au fost așa de puține în Oaste, iar împotrivirile au fost atât de mari! Era un act de curaj atât de mare o intrare în Oaste atunci, încât cei care făceau acest lucru erau socotiți niște nebuni și erau întâmpinați peste tot cu o împotrivire la care puțini puteau rezista și birui.
Iată de ce istoria acestor ani de la început este plină de atâtea jertfe și suferințe, că te miri cum au putut birui cei ce au trecut prin ele. De aceea noi suntem datori cu o prețuire veșnică celor ce au biruit totuși, reușind să împrăștie vestea despre Oastea Domnului prin răspândirea cărților și a foilor pe care profetul și mucenicul Domnului, Părintele Iosif Trifa din Sibiu, cu un curaj nespus de mare și cu o muncă uriașă, reușea să le scrie și să le trimită prin țară.
Desfăcătorii acestor foi și cărți prin țară duceau și ei aceeași luptă, la nivelul lor, pe care o ducea Părintele Iosif, la nivelul său. De aceea și curajul și jertfa lor erau de același preț.
Noi, cei care am venit după ei, le datorăm acestora o recunoștință nemuritoare, fiindcă datorită lor sămânța cea sfântă a ajuns să fie semănată și să răsară atât de repede pe întinsul întregii țări. Când va fi cineva să se ocupe de munca uriașă și de jertfele de bunăvoie ale acestor martiri ai Evangheliei în țara noastră, se va uimi descoperind că îndrăzneala și sacrificiul acestor misionari devotați ai Oastei n-au fost mai mici și nici mai ușoare decât ale misionarilor de prin Africa și Asia. Pentru că înapoierea și întunericul erau tot atât de mari și aici ca și acolo.
În Moldova, ca și în celelalte regiuni ale țării, Domnul a ridicat o serie frumoasă de astfel de oameni devotați răspândirii cărților Oastei. Aceștia s-au ivit îndeosebi prin anii 1925-1927 și fenomenul lor a apărut cu totul pe neașteptate în întreagă țara noastră. Mai toți erau oameni simpli și aproape toți erau țărani. Acești ,,nebuni” pentru Hristos, după ce își procurau cărțile de la Sibiu, își luau traista și sacul cu cărți și toiagul, apoi pe jos, din casă în casă și din sat în sat, mergeau strigând ori cântând, pentru a atrage atenția oamenilor și a-i face să cumpere ori să primească grâul sfânt ori Comoara cea mare a Cuvântului lui Dumnezeu.
În cea mai mare parte a lor, acești frați își lăsau barbă, părând niște călugări, din care cauză unii îi primeau mai cu respect. Iar alții îi prigoneau și mai mult. La început plecau câte unul. După aceea s-au însoțit câte doi și chiar câte trei. Despre felul cum erau primiți și despre greutățile ori bucuriile întâmpinate, ei îi scriau la Sibiu Părintelui Iosif, care îi privea cu o dragoste deosebită și care îi sprijinea, publicând în foile Oastei, săptămână de săptămână, toate relatările lor despre misiunea în care erau.
Ne pare rău că în acest sfânt pomelnic al acestor curajoși mărturisitori ai Evangheliei în țara noastră nu ne ajunge locul ca să le înșiruim toate faptele, suferințele și jertfele lor, pentru a pătrunde cu lumina lui Dumnezeu în întunericul compact și vrăjmaș al păgânismului superstițios în care zăceau cu toții de sute și sute de ani...
Dar aceste suferințe și jertfe ale lor au fost mari. Și chiar dacă după această ofensivă lungă și grea unii dintre ei au mai slăbit și au obosit, noi nu trebuie niciodată să-i disprețuim, pentru că ceea ce au făcut ei atunci a fost nebănuit de mult și greu. Noi acum pășim pe acolo pe urmele lor, dar ei n-au avut înaintași, ci a trebuit să spargă drumul lung numai printre stânci și hățișuri, cu chinuri și jertfe supraomenești. Tuturor, noi și toți cei ce vor veni după, noi le datorăm o veșnică pomenire, cu recunoștință și respect.
Slăvit să fie Domnul!