II. Nazireii și grupările oastei domnului

În primii doi ani de la începutul Oastei Domnului, lucrarea de evanghelizare începută de Duhul Sfânt prin ea a luptat din greu şi a înaintat foarte încet. Acest început era atât de nou şi de neobişnuit la noi... Nimeni nu mai făcuse aşa ceva şi nici nu se mai auzise să mai fi început cineva o astfel de lucrare nicăieri, în nici o altă țară. Vestea Evangheliei la noi era atunci ceva atât de nou şi de străin, încât oricine te auzea vorbind despre Biblie şi despre o viață nouă duhovnicească se uita la tine ca la ceva din cu totul altă lume.

De aceea, la început, intrările au fost aşa de puține în Oaste, iar împotrivirile au fost atât de mari! Era un act de curaj atât de mare o intrare în Oaste atunci, încât cei care făceau acest lucru erau socotiți nişte nebuni şi erau întâmpinați peste tot cu o împotrivire la care puțini puteau rezista şi birui.

Iată de ce istoria acestor ani de la început este plină de atâtea jertfe şi suferințe, că te miri cum au putut birui cei ce au trecut prin ele. De aceea noi suntem datori cu o prețuire veşnică celor ce au biruit totuşi, reuşind să împrăştie vestea despre Oastea Domnului prin răspândirea cărților şi a foilor pe care profetul şi mucenicul Domnului, Părintele Iosif Trifa din Sibiu, cu un curaj nespus de mare şi cu o muncă uriaşă, reuşea să le scrie şi să le trimită prin țară.

Desfăcătorii acestor foi şi cărți prin țară duceau şi ei aceeași luptă, la nivelul lor, pe care o ducea Părintele Iosif, la nivelul său. De aceea şi curajul şi jertfa lor erau de acelaşi preț.

Noi, cei care am venit după ei, le datorăm acestora o recunoştință nemuritoare, fiindcă datorită lor sămânța cea sfântă a ajuns să fie semănată și să răsară atât de repede pe întinsul întregii țări. Când va fi cineva să se ocupe de munca uriaşă şi de jertfele de bunăvoie ale acestor martiri ai Evangheliei în țara noastră, se va uimi descoperind că îndrăzneala şi sacrificiul acestor misionari devotați ai Oastei n-au fost mai mici şi nici mai uşoare decât ale misionarilor de prin Africa şi Asia. Pentru că înapoierea şi întunericul erau tot atât de mari și aici ca şi acolo.

În Moldova, ca şi în celelalte regiuni ale țării, Domnul a ridicat o serie frumoasă de astfel de oameni devotați răspândirii cărților Oastei. Aceştia s-au ivit îndeosebi prin anii 1925-1927 şi fenomenul lor a apărut cu totul pe neaşteptate în întreagă țara noastră. Mai toți erau oameni simpli şi aproape toți erau țărani. Aceşti ,,nebuni” pentru Hristos, după ce îşi procurau cărțile de la Sibiu, îşi luau traista și sacul cu cărți şi toiagul, apoi pe jos, din casă în casă şi din sat în sat, mergeau strigând ori cântând, pentru a atrage atenția oamenilor şi a-i face să cumpere ori să primească grâul sfânt ori Comoara cea mare a Cuvântului lui Dumnezeu.

În cea mai mare parte a lor, aceşti frați îşi lăsau barbă, părând nişte călugări, din care cauză unii îi primeau mai cu respect. Iar alții îi prigoneau şi mai mult. La început plecau câte unul. După aceea s-au însoțit câte doi şi chiar câte trei. Despre felul cum erau primiți şi despre greutățile ori bucuriile întâmpinate, ei îi scriau la Sibiu Părintelui Iosif, care îi privea cu o dragoste deosebită şi care îi sprijinea, publicând în foile Oastei, săptămână de săptămână, toate relatările lor despre misiunea în care erau.

Ne pare rău că în acest sfânt pomelnic al acestor curajoşi mărturisitori ai Evangheliei în țara noastră nu ne ajunge locul ca să le înşiruim toate faptele, suferințele și jertfele lor, pentru a pătrunde cu lumina lui Dumnezeu în întunericul compact şi vrăjmaş al păgânismului superstițios în care zăceau cu toții de sute și sute de ani...

Dar aceste suferințe şi jertfe ale lor au fost mari. Şi chiar dacă după această ofensivă lungă şi grea unii dintre ei au mai slăbit şi au obosit, noi nu trebuie niciodată să-i disprețuim, pentru că ceea ce au făcut ei atunci a fost nebănuit de mult şi greu. Noi acum pășim pe acolo pe urmele lor, dar ei n-au avut înaintaşi, ci a trebuit să spargă drumul lung numai printre stânci şi hățişuri, cu chinuri şi jertfe supraomeneşti. Tuturor, noi şi toți cei ce vor veni după, noi le datorăm o veșnică pomenire, cu recunoştință şi respect.

Slăvit să fie Domnul!