Și a văzut doi îngeri în alb, șezând în locul unde fusese culcat trupul lui Isus: unul la cap și altul la picioare.
Nenorocirea de a-L pierde se întâmplă de multe ori și multor credincioși ai Lui în viață și în lumea aceasta.
Vrăjmașul sufletelor noastre caută neîncetat prin tot felul de ispite, de necazuri și de primejdii urzite de el, ca să ne facă să-L pierdem pe Hristos.
Iar firea noastră pământească, unindu-se cu răul, aduce de multe ori peste ochii noștri duhovnicești somnul leneviei,
peste priceperea noastră ceața amăgirilor, a străinelor încredințări deosebite de ale fraților noștri,
iar peste iubirea inimii noastre răcirea și rătăcirea...
- Unii ne trezim mai curând, alții mai târziu, alții niciodată.
Unii Îl aflăm din nou cu mai multă bucurie, fiindcă plângem amar și-L căutăm cu stăruință.
Alții Îl află mai târziu și mai cu multă durere, pentru că plâng prea puțin și-L caută prea încet.
Iar alții nu-L mai află niciodată, fiindcă nu mai pot nici plânge și nu mai doresc nici să-L caute, îngâmfându-se că L-au aflat altundeva.
Sunt și stări când chiar dacă n-ai păcătuit împotriva dragostei și curăției lui Hristos ca să-L pierzi, totuși nu-I mai simți puternic toată strălucirea Prezenței Sale pe cerul vieții tale.
Fața Lui pare învăluită în nori, ca uneori fața soarelui.
Dar sufletul credincios și smerit cu adevărat, nu se neliniștește ci se bucură și în umbra Domnului cum se bucurase în lumina Lui. Părtășia netulburată cu Domnul, îi dă inimii pacea cu Dumnezeu, iar această pace îi dă răbdarea și mângâierea în nădejdea smeritei iubiri.
Soarele își trimite viața și lumina sa printre orice nori.
Când nu-i vedem fața, avem totuși amintirea că i-am văzut-o.
Și nădejdea că i-o vom vedea iarăși.
Aceasta era starea Maicii Domnului.
În inima ei, locul lui Isus nu fusese gol niciodată.
Ea nu-L pierduse pe Hristos nici o clipă.
De aceea ea putea aștepta liniștită ivirea Lui care știe că nu va întârzia mult, că va veni la timp, așa cum a promis înainte de a pleca.
Sunt câteodată stări când încrederea noastră s-a eclipsat pentru o clipă.
Ochii noștri ațipesc.
Râvna noastră slăbește.
Osteneala noastră încetează,
și frica sau îngrijorările pun stăpânire pe noi.
Atunci ne și pomenim dintr-odată nu știm unde, fără Domnul, fără frați, fără lumină și bucurie.
Atunci privim în locul unde era Isus...
La început nu vedem nimic și începem să plângem cu durere și cu pocăință.
Toate amintirile Lui ne rup inima și începem să-L căutăm cu nădejde.
Aceasta este căutarea din Cântarea Cântărilor: Adormisem, dar inima îmi veghea...
Am căutat noaptea pe Iubitul inimii mele... M-am sculat și am cutreierat cetatea, ulițele și piețele...
Am întâlnit pe mulți și i-am întrebat... am căutat plângând până L-am găsit!...
L-am apucat atunci și nu L-am mai lăsat...
- Aceasta este starea unei inimi în care locul lui Isus n-a fost niciodată gol de tot,
din adâncul acestei inimi nu pierise niciodată toată dragostea lui Dumnezeu.
Îngerii acestei iubiri au adus vestea învierii în credința noastră. Și curând am avut din nou bucuria părtășiei cu Isus.
Aceasta a fost starea ucenicilor apropiați, atunci când pe o clipă, rămaseră fără Isus.
Dar sunt și stări în care, chiar când L-am pierdut pe Isus, nu simțim durerea și dorința unei grabnice căutări. Atunci ne despărțim de frați, ne ducem departe ca Toma, la ceea ce lăsasem înainte, la ceea ce părăsisem când ne chemase Isus și când începusem să mergem cu El. Lăsăm pe frații noștri - și ajungem fără ei.
Așa se dusese Toma, că nici nu mai era cu frații. Și nici nu se mai frământa cu aflarea lui Hristos, Domnul său.
Ce pustiu și gol este sufletul care în locul lui Isus nu mai are nici măcar o rază de nădejde și de dor după El. Totuși, dacă n-a rupt de tot legătura cu frații, dacă revine iarăși la ei, Domnul Se îndură de el. Face o minune și I se arată mai târziu și lui. Când vine iar între ei, Hristos Cel Adevărat Se arată numai între frați. Nu fără ei.
Dar sunt stări când cel care L-a pierdut și pe Isus și s-a depărtat și de frați, nu mai are nici o durere și nici o dorință să revină.
Acestea sunt stările cele mai grele și mai nefericite. O astfel de stare este aceea din Evanghelia după Luca 11, 24-26.
Starea când în locul lui Isus s-a așezat în inimă diavolul, cu cele șapte duhuri rele, care îl face apoi pe nenorocitul suflet de șapte ori mai vinovat și mai rău decât întâi. Dar această nenorocire este cea mai rea atunci când aceste duhuri rele se dau drept duhuri sfinte. Și îi dă omului aceluia încredințări zise biblice, - dar satanice.
Suflet al meu, ia seama asupra ta însuți. Și cercetează-te mereu și atent pe tine însuți! Ești tu în credință sau nu? Ești tu între frați, sau nu? Ești tu în smerenia și în învățătura frățească de la început, în unitatea frățietății tale - sau nu? Îl ai tu în inimă mereu pe Isus sau nu?
Este El la locul Lui în tine? Sau locul Lui este gol?
Este locul tău ocupat de tine între frați, sau e gol?
Ia seama că locul tău nu rămâne gol prea mult.
Ori vin îngerii dacă ești smerit, ori vin demonii, dacă ești îngâmfat.
Nu sta nepăsător și nu te liniști până ce nu-L vei afla iarăși pe Isus între frații tăi.
Slavă Învierii Tale Doamne Isuse, slavă Ție.
Niciodată n-am fost mai fericiți decât atunci când pierzându-Te pentru o clipă și plângând cu amar, Te-am regăsit iarăși.
Te rugăm nu lăsa niciodată prea mult locul Tău gol în inimile noastre, ci fă să-l umplem cu lacrimi, cu rugăciune, cu meditație, cu durere și cu dorință, până când el se va umplea iarăși cu Tine. Nu lăsa nici locul nostru gol între frații noștri, ca nu cumva să-l ia alții, iar noi să ajungem niște străini și lepădați. Ci după orice înstrăinare, Te rugăm întoarce-ne iarăși la frați, ca să ni Te poți arăta cu plinătatea bucuriei Tale.
Amin.
+