Căci Ioan încă nu fusese aruncat în temniță.
Până nu vine prigonirea Cuvântului,
până când propovăduitorii sunt liberi,
- mulțimea se mai preocupă de lucrurile sufletești... Se interesează de mântuirea și de viața ei veșnică... Îl caută cumva pe Dumnezeu!
Îndată însă ce vreun Ioan sau mai mulți, sunt aruncați în temniță,
îndată ce aluatul este scos din mijlocul frământăturii,
- încetează și dospirea duhovnicească a mulțimii.
Sufletele se liniștesc în comoditatea fricii și a păcatului.
Iar viața societății se adâncește în putreziciunea și în decăderea imoralității.
Chiar dacă nu au voie să propovăduiască lumina prin cuvântul lor puternic,
și chiar dacă sunt împiedicați să mărturisească în public Evanghelia lui Hristos,
- acești martori credincioși ai lui Hristos, prin chiar prezența lor, sunt lumină în mijlocul celor printre care trăiesc.
Și o sare, - împiedicând întunericul și stricăciunea, chiar fără cuvânt, numai prin fapta și prezența lor (Matei 5, 13-16), ei sunt o binefacere în mijlocul gloatelor.
Din pricina lor Dumnezeu îi suportă și pe ceilalți...
- Fără ei însă totul se scufundă în întuneric. Până se pierde total, tot ce-i bun.
Ferice de cetatea care avându-i, îi prețuiește și-i ascultă.
Vai de societatea care se leapădă de ei și îi aruncă în temniță.
Sau îi aruncă în batjocură și în dispreț.
Abia când ei nu vor mai fi, vor vedea oamenii pe cine au avut printre ei!
Isuse Doamne,
Te rugăm veghează Tu, ca atunci când o lumină este pusă sub obroc, altele să se ridice în sfeșnic,
pentru ca niciodată lumea pe care ai iubit-o Tu atât de mult
și care zace în întuneric,
să nu rămână fără luminile Tale,
ca să nu se bucure vrăjmașul Tău de osânda creaturilor Tale.
Amin.