Căci Ioan încă nu fusese aruncat în temniţă.
Până nu vine prigonirea Cuvântului,
până când propovăduitorii sunt liberi,
- mulţimea se mai preocupă de lucrurile sufleteşti... Se interesează de mântuirea şi de viaţa ei veşnică... Îl caută cumva pe Dumnezeu!
Îndată însă ce vreun Ioan sau mai mulţi, sunt aruncaţi în temniţă,
îndată ce aluatul este scos din mijlocul frământăturii,
- încetează şi dospirea duhovnicească a mulţimii.
Sufletele se liniştesc în comoditatea fricii şi a păcatului.
Iar viaţa societăţii se adânceşte în putreziciunea şi în decăderea imoralităţii.
Chiar dacă nu au voie să propovăduiască lumina prin cuvântul lor puternic,
şi chiar dacă sunt împiedicaţi să mărturisească în public Evanghelia lui Hristos,
- aceşti martori credincioşi ai lui Hristos, prin chiar prezenţa lor, sunt lumină în mijlocul celor printre care trăiesc.
Şi o sare, - împiedicând întunericul şi stricăciunea, chiar fără cuvânt, numai prin fapta şi prezenţa lor (Matei 5, 13-16), ei sunt o binefacere în mijlocul gloatelor.
Din pricina lor Dumnezeu îi suportă şi pe ceilalţi...
- Fără ei însă totul se scufundă în întuneric. Până se pierde total, tot ce-i bun.
Ferice de cetatea care avându-i, îi preţuieşte şi-i ascultă.
Vai de societatea care se leapădă de ei şi îi aruncă în temniţă.
Sau îi aruncă în batjocură şi în dispreţ.
Abia când ei nu vor mai fi, vor vedea oamenii pe cine au avut printre ei!
Isuse Doamne,
Te rugăm veghează Tu, ca atunci când o lumină este pusă sub obroc, altele să se ridice în sfeşnic,
pentru ca niciodată lumea pe care ai iubit-o Tu atât de mult
şi care zace în întuneric,
să nu rămână fără luminile Tale,
ca să nu se bucure vrăjmaşul Tău de osânda creaturilor Tale.
Amin.