După ce s-au săturat, Isus a zis ucenicilor Săi: Strângeţi fărâmiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic.
Totdeauna e bine ca omul să fie econom.
Totdeauna e bine ca omul să aibă grijă să nu risipească nimic.
Cumpătarea este o virtute, iar economia este o datorie a fiecăruia din noi.
Dar în vremuri grele,
sau în drumuri lungi şi prin locuri pustii,
este şi mai multă nevoie să strângi şi să păstrezi fărâmitura, spre a nu se pierde nimic.
Drumul fiind lung, locul fiind pustiu, sau necazul ţinând vreme multă, - nu uşor găseşti hrana de care ai nevoie. Iar cei care nu ştiu să strângă sau nu ştiu să păstreze, adesea mor de foame (Amos 8, 12).
Când eram copil, mergeam adesea cu tatăl meu la pădure cu carul după lemne. Pădurea fiind departe ne sculam pe la miezul nopţii şi tot mergeam până la prânz, iar înapoi ajungeam pe la aprinsul luminilor seara.
Când ne-am dus prima dată, după ce am încărcat în pădure lemnele în car, ne-am aşezat ca de obicei să mâncăm merindea din traistă. Cum eu am rămas la urmă cu mâncarea, tatăl meu mi-a zis: eu mă duc să prind boii la jug, tu să strângi cojile şi fărâmiturile să le pui în traistă şi vino.
Eu mă săturasem bine şi am gândit: ce să mai strâng la coji şi fărâmituri!...
- Şi le-am aruncat cât am putut mai departe prin tufe.
Pe drum însă, mergând pe jos şi prin căldură, am obosit curând şi a început să-mi fie cumplit de foame.
Când i-am zis lui tata că mi-e foame mi-a zis: caută în traistă şi ia-ţi ce ţi-ai pus acolo.
Eu am spus: n-am strâns nimic de la masă!
El a zâmbit şi mi-a zis: atunci rabdă fiindcă n-ai ascultat. Altădată să ţii minte.
Mergeam plângând, în urma carului, desculţ prin praf abia târându-mă de foame. În gândul meu vedeam numai cojile aruncate. Dar am făcut cele mai sfinte legăminte că oricât voi mai trăi pe faţa pământului nu voi mai arunca nici o coajă de pâine şi nici o fărâmitură.
Cred că nici n-am mai aruncat!...
Pe la unele adunări duhovniceşti am văzut mulţi tineri cu câte un carneţel în buzunar, în care îşi notau mereu şi cu grijă, gânduri alese din vorbirile ascultate. Şi momente plăcute din petrecerea frăţească în care se bucurau atunci.
Cred că acesta este un foarte bun obicei şi ar fi bine dacă toţi l-ar avea... Nu numai cei tineri, dar mai ales ei.
Pe coperta unui astfel de carneţel am văzut scris: coşuleţul cu fărâmituri.
Peste mulţi ani, când poate vor veni vremuri de foamete duhovnicească,
sau când cei care erau atunci de faţă nu vor mai fi pe pământ,
aceste fărâmituri adunate cu grijă şi purtate cu dragoste vor fi totdeauna o hrană cu care sufletul se va întări şi se va înviora.
În orice caz fărâmiturile strânse atunci, vor fi nişte plăcute şi scumpe amintiri către care inima se va întoarce totdeauna cu duioşie şi cu drag, împrospătându-şi puterea şi hrănindu-se din ele.
Aşa ni-l putem închipui pe sfântul Ioan, tânăr ucenic al Domnului, totdeauna atent şi însemnându-şi bine lucrurile făcute de Mântuitorul şi cuvintele grăite de El.
Astfel se face că lui i-au rămas până la adânci bătrâneţe atât de vii în amintire pas cu pas şi cuvânt cu cuvânt aşa de limpede şi aşa de puternic, cele făcute de Mântuitorul nostru.
Preţuiţi şi voi, copii ai Domnului, vremea de har când aveţi mesele încărcate de hrană duhovnicească şi bucurii sufleteşti din belşug.
Gândiţi-vă atunci că pot să vină şi ani de foamete şi de secetă duhovnicească şi adunaţi-vă provizii din timp (Facere 41, 48).
Mergeţi oriunde puteţi auzi Cuvântul lui Hristos.
Ascultaţi cu atenţie şi cu interes fiecare cuvânt.
Luaţi bine seama la toţi cei care vor fi acolo şi la ce vă vor spune trimişii lui Hristos.
Notaţi-vă bine în gând şi în inimă tot ceea ce este ales şi deosebit. Nu vă mai gândiţi la nimic decât la asta.
Deschideţi-vă toate magaziile ca să vi le umpleţi cu lumină, cu descoperiri, cu impresii neuitate.
Aveţi grijă să nu pierdeţi nimic.
Lăsaţi în timpul acela şi somn şi mâncare şi orice treburi, ca să puteţi fi mereu cu grija şi cu gândul acolo, la tot ce vă va spune Hristos.
Mai târziu, când toate acestea vor fi trecut demult,
iar din cei de atunci vor fi numai câţiva sau poate nimeni,
pentru tine şi pentru alţii vor fi astea ca nişte mărgăritare de mare preţ şi ca o hrană de mare folos.
Pentru că nu multă vreme va fi aşa de uşor de găsit hrană pentru suflet în lume.
Pustia e tot mai uscată iar drumul nostru poate fi încă lung.
O Domnul şi Mântuitorul nostru,
care ne-ai învăţat şi ne-ai poruncit să nu uităm nimic din ce ne-ai spus şi să nu pierdem nimic din ce ne-ai dat,
Te rugăm să ne dăruieşti o minte trează şi atentă la tot Cuvântul Tău şi o inimă primitoare la tot harul pe care ni-l dăruieşti în locurile şi în vremile de har, prin slujitorii harului Tău.
Ca să nu pierdem nimic şi să adunăm mereu tot ceea ce ne va fi de folos şi de lipsă,
nouă şi altora,
pe drumul vieţii până vom ajunge Acasă la Tine.
Amin.
+
Amintirile-s comoara albă pentru negre zile,
cum se mângâie cu ele omul depănându-şi-le!
Fericit acel ce umblă numai pe cărări frumoase
el îşi scrie-n Cartea Vieţii numai pagini luminoase.
+
Cumpătarea-i păstrătoarea lucrurilor celor drepte
iar tăcerea este mama gândurilor înţelepte.