După aceea, Isus, care ştia că acum totul s-a sfârşit, ca să împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete.
Numai după ce îţi faci şi ultima datorie, s-a sfârşit cu adevărat totul.
Numai după ce ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă pentru cei rămaşi în grija ta şi în urma ta, numai după aceea trebuie să poţi merge liniştit spre moarte.
Aş zice că, după pilda Domnului Isus, n-ar trebui să putem merge liniştiţi spre moarte până când n-am rezolvat încă faţă de conştiinţa noastră - problema Maicii Domnului. Această problemă depinzând şi ea de gingăşia curăţiei unei conştiinţe care cultivă cu adevărat intimitatea cu Isus.
De fapt, pentru acei ucenici care au gustat ducea intimitate a lui Hristos, care şi-au plecat capul pe Sânul Lui cel dulce, care au ascultat tainele Inimii Lui, care s-au pătruns de fiorul simţămintelor Sale şi au intuit fără cuvinte voia Sa, doar privind felul Lui, - pentru aceştia, problema respectului şi cinstirii Preasfintei Fecioare şi Mame este bine rezolvată şi demult, şi este privită sfântă şi potrivită cu adevărul. Nici prea mult nici prea deloc.
După ce ai împlinit voia lui Dumnezeu cu privire la misiunea ta cea mare - nu uita nici de îndatoririle tale faţă de familia ta, faţă de toţi ai tăi. Dar mai ales faţă de părinţii tăi rămaşi fără sprijinul tău.
Cuvântul lui Dumnezeu spune că acela care nu îngrijeşte de ai săi şi mai ales de cei daţi în seama sa, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios (1 Tim. 5, 8).
O, ce duioasă pildă ne-a lăsat nouă şi în privinţa aceasta Domnul Isus, prin grija plină de iubire faţă de Maica Sa Sfântă.
Într-adevăr, Isus a ştiut că numai după aceea a sfârşit totul. Până nu a rezolvat şi acest lucru pe care nimeni altcineva nu mai era să-l rezolve în locul Lui, afară de El, nu S-a întors liniştit spre Tatăl.
Ci numai după aceasta putea merge liniştit din lume.
Numai după aceea Îşi împlinise toate datoriile pe care Şi le luase pentru viaţa aceasta. Numai după aceea făcuse totul şi pentru toţi, în chip desăvârşit.
O, ce gol ar fi rămas undeva în inimile noastre, fără acest duios amănunt.
Fii binecuvântat tu, martor credincios şi adevărat care l-ai trăit şi care ni-l împărtăşeşti, ca să înţelegem o poruncă a Duhului, trăită mai puternică decât o vorbeai. O lege a inimii, mai mare decât a gurii. O datorie a gingăşiei mai presus decât a asprimii.
În lumea în care trăim, nerecunoştinţa şi dezinteresul faţă de părinţi a ajuns una din formele cele mai îngrozitoare ale necredinţei.
Despre părinţii părăsiţi şi batjocoriţi de copii lor, se aude din ce în ce mai des. Şi se vede din ce în ce tot mai dureros.
O mamă de 78 de ani din Huşi a trebuit să-şi dea în judecată pe cei 7 copii născuţi şi crescuţi de ea, aşezaţi toţi cu case şi cu pâinea lor, dar care toţi o părăsiseră pe mamă să moară de foame, de frig şi de singurătate.
Din şapte, nici unul n-a putut fi om.
Căci dacă unul măcar ar fi fost om, acela şi-ar fi împlinit faţă de mama sa cea dintâi şi cea din urmă dintre cele mai sfinte datorii umane. Ca să nu ajungă mama lor la cea mai cumplită ruşine şi durere din lume. Iar ei la cea mai cumplită osândă şi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor.
Dar câte şi mai câte astfel de mame şi taţi nu sunt acum; şi nu vor fi în viitor în acest grozav fel!
Nici cerul nici pământul n-a mai răbdat vreodată atât de mulţi fii necredincioşi ca acum!
Fiule şi frate, vom înţelege noi oare strigătul lui Isus: Mi-e sete?
Setea Lui nu era numai cea provocată în trupul Său, de vărsarea Sângelui Său Sfânt, sau de oboseala calvarului şi a chinului Crucii. Ci era însetarea după iubire, după recunoştinţă, după intimitatea adâncă şi ascultătoare a sufletelor noastre cu El. A sufletelor noastre pentru care a plătit cu atât de mare preţ. De care ne-ar dori atât de aproape, de care ne-ar vrea atât de alipiţi - dar care rămân mereu atât de departe de El.
Mi-e sete - a zis Isus.
O, de I-ar fi întins ai Săi atunci ceva răcoritor, să-I stâmpere buzele arse...
Dar ei n-au putut; sau n-au vrut; sau n-au ştiut...
O, dacă şi eu aş fi răcorit odată buzele însetate ale părintelui meu în ceasul chinului său. O, dacă aş fi ştiut atunci când trebuia să ştiu şi trebuia să fac, - atunci nu mi-ar arde acum şi până la moarte buzele mele aşa, că n-am ştiut şi n-am înţeles. Acum e prea târziu. Şi nu voi putea uita niciodată. Iartă-mă, de aceea, părintele meu, tatăl meu.
Slavă şi închinare Crucii şi Jertfei Tale, Isuse Doamne, Crucii pe care suferi şi Jertfei pe care o aduci pentru noi.
Tu ai împlinit toată Scriptura. Prin ea ai zis şi prin ea ai făcut.
Te rugăm ajută-ne şi pe noi astfel, măcar pe viitor. Şi iartă-ne, Te rugăm, pentru că nu ne-am împlinit-o în trecut, chiar când aveam cea mai unică ocazie şi cea mai mare datorie s-o împlinim.
Amin.
+
Plângeam uneori cu toţii lâng-o suferinţă mare;
dar durerea ei rămâne, când a noastră-i trecătoare.