După aceea, Isus, care știa că acum totul s-a sfârșit, ca să împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete.
Numai după ce îți faci și ultima datorie, s-a sfârșit cu adevărat totul.
Numai după ce ai făcut tot ce ți-a stat în putință pentru cei rămași în grija ta și în urma ta, numai după aceea trebuie să poți merge liniștit spre moarte.
Aș zice că, după pilda Domnului Isus, n-ar trebui să putem merge liniștiți spre moarte până când n-am rezolvat încă față de conștiința noastră - problema Maicii Domnului. Această problemă depinzând și ea de gingășia curăției unei conștiințe care cultivă cu adevărat intimitatea cu Isus.
De fapt, pentru acei ucenici care au gustat ducea intimitate a lui Hristos, care și-au plecat capul pe Sânul Lui cel dulce, care au ascultat tainele Inimii Lui, care s-au pătruns de fiorul simțămintelor Sale și au intuit fără cuvinte voia Sa, doar privind felul Lui, - pentru aceștia, problema respectului și cinstirii Preasfintei Fecioare și Mame este bine rezolvată și demult, și este privită sfântă și potrivită cu adevărul. Nici prea mult nici prea deloc.
După ce ai împlinit voia lui Dumnezeu cu privire la misiunea ta cea mare - nu uita nici de îndatoririle tale față de familia ta, față de toți ai tăi. Dar mai ales față de părinții tăi rămași fără sprijinul tău.
Cuvântul lui Dumnezeu spune că acela care nu îngrijește de ai săi și mai ales de cei dați în seama sa, s-a lepădat de credință și este mai rău decât un necredincios (1 Tim. 5, 8).
O, ce duioasă pildă ne-a lăsat nouă și în privința aceasta Domnul Isus, prin grija plină de iubire față de Maica Sa Sfântă.
Într-adevăr, Isus a știut că numai după aceea a sfârșit totul. Până nu a rezolvat și acest lucru pe care nimeni altcineva nu mai era să-l rezolve în locul Lui, afară de El, nu S-a întors liniștit spre Tatăl.
Ci numai după aceasta putea merge liniștit din lume.
Numai după aceea Își împlinise toate datoriile pe care Și le luase pentru viața aceasta. Numai după aceea făcuse totul și pentru toți, în chip desăvârșit.
O, ce gol ar fi rămas undeva în inimile noastre, fără acest duios amănunt.
Fii binecuvântat tu, martor credincios și adevărat care l-ai trăit și care ni-l împărtășești, ca să înțelegem o poruncă a Duhului, trăită mai puternică decât o vorbeai. O lege a inimii, mai mare decât a gurii. O datorie a gingășiei mai presus decât a asprimii.
În lumea în care trăim, nerecunoștința și dezinteresul față de părinți a ajuns una din formele cele mai îngrozitoare ale necredinței.
Despre părinții părăsiți și batjocoriți de copii lor, se aude din ce în ce mai des. Și se vede din ce în ce tot mai dureros.
O mamă de 78 de ani din Huși a trebuit să-și dea în judecată pe cei 7 copii născuți și crescuți de ea, așezați toți cu case și cu pâinea lor, dar care toți o părăsiseră pe mamă să moară de foame, de frig și de singurătate.
Din șapte, nici unul n-a putut fi om.
Căci dacă unul măcar ar fi fost om, acela și-ar fi împlinit față de mama sa cea dintâi și cea din urmă dintre cele mai sfinte datorii umane. Ca să nu ajungă mama lor la cea mai cumplită rușine și durere din lume. Iar ei la cea mai cumplită osândă și în fața lui Dumnezeu și în fața oamenilor.
Dar câte și mai câte astfel de mame și tați nu sunt acum; și nu vor fi în viitor în acest grozav fel!
Nici cerul nici pământul n-a mai răbdat vreodată atât de mulți fii necredincioși ca acum!
Fiule și frate, vom înțelege noi oare strigătul lui Isus: Mi-e sete?
Setea Lui nu era numai cea provocată în trupul Său, de vărsarea Sângelui Său Sfânt, sau de oboseala calvarului și a chinului Crucii. Ci era însetarea după iubire, după recunoștință, după intimitatea adâncă și ascultătoare a sufletelor noastre cu El. A sufletelor noastre pentru care a plătit cu atât de mare preț. De care ne-ar dori atât de aproape, de care ne-ar vrea atât de alipiți - dar care rămân mereu atât de departe de El.
Mi-e sete - a zis Isus.
O, de I-ar fi întins ai Săi atunci ceva răcoritor, să-I stâmpere buzele arse...
Dar ei n-au putut; sau n-au vrut; sau n-au știut...
O, dacă și eu aș fi răcorit odată buzele însetate ale părintelui meu în ceasul chinului său. O, dacă aș fi știut atunci când trebuia să știu și trebuia să fac, - atunci nu mi-ar arde acum și până la moarte buzele mele așa, că n-am știut și n-am înțeles. Acum e prea târziu. Și nu voi putea uita niciodată. Iartă-mă, de aceea, părintele meu, tatăl meu.
Slavă și închinare Crucii și Jertfei Tale, Isuse Doamne, Crucii pe care suferi și Jertfei pe care o aduci pentru noi.
Tu ai împlinit toată Scriptura. Prin ea ai zis și prin ea ai făcut.
Te rugăm ajută-ne și pe noi astfel, măcar pe viitor. Și iartă-ne, Te rugăm, pentru că nu ne-am împlinit-o în trecut, chiar când aveam cea mai unică ocazie și cea mai mare datorie s-o împlinim.
Amin.
+
Plângeam uneori cu toții lâng-o suferință mare;
dar durerea ei rămâne, când a noastră-i trecătoare.