După aceea, Isus l-a găsit în Templu, şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.
Mântuitorul ştia de starea nenorocită a celui vindecat de El.
Ştia de prăbuşirea lui morală şi de regretul pe care slăbănogul îl avea pentru că nu ştia că cine este.
Ca să-L poată spune iudeilor cu care se împrietenise slugarnic.
Ştia toată lipsa de recunoştinţă din inima lui.
Şi ştia că omul acesta este pornit pe povârnişul prăpastiei, spre prăbuşire.
De aceea i s-a arătat în Templu.
I-a dat astfel prilejul să-şi arate deplin inima şi recunoştinţa pentru binele primit.
Dar Isus a ţinut în chip deosebit să-i amintească despre starea pe care a avut-o şi din care l-a scăpat,
precum şi să-l înştiinţeze foarte serios, înainte de a ajunge să se prăbuşească pe veci:
“Iată acum te-ai făcut sănătos! Să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva şi mai rău”...
Ceva şi mai rău ca treizeci şi opt de ani de paralizie totală?
Treizeci şi opt de ani de zăcere în pat?...
Da, ceva şi mai rău!
Căci există ceva şi mai rău!
Din felul cum Mântuitorul i s-a adresat, se vede bine deci că boala era într-adevăr urmarea unui păcat făcut înainte, pe care Dumnezeu îl ştia şi îl pedepsise.
Mântuitorul ridicându-i pedeapsa, îi iertase şi păcatul. După cum o graţiere deschizând cuiva temniţa i-a iertat şi infracţiunea.
Dar îi atrage atenţiunea că dacă va mai păcătui, îi va fi mai rău.
Faţă de unele suflete rele Dumnezeu Îşi mai arată încă o dată marea bunătate, într-o supremă şi ultimă dovadă de iubire. Dacă nici aceasta nu-i salvează, sunt pierduţi pe vecii vecilor.
O povestire spune că într-o dimineaţă în ceruri Domnul a văzut pe sfântul Petru foarte trist şi l-a întrebat:
- Petre, de ce este faţa ta întristată?
- Doamne Isuse, a zis sfântul Petru, mama mea a murit. Iar sufletul ei n-a venit aici!...
O Doamne Isuse... şi este mama mea.
Mântuitorul a chemat atunci un heruvim puternic şi i-a zis:
- Iată mama sfântului Petru a murit. Sufletul ei n-a ajuns aici în cer. Caut-o şi adu-o aici.
Puternicul înger, plin de fericire că i s-a dat porunca să facă un bine cuiva care este nenorocit, ca un fulger s-a repezit în zbor spre întunecata locuinţă a morţilor.
Se luminau străfundurile spre care cobora şi în întunericul acela de chinuri veşnice se întrezărea întâia rază de lumină şi nădejde după veacuri şi veacuri...
În locul cel mai de jos, laolaltă cu o mulţime mare de suflete nefericite, heruvimul a văzut pe mama sfântului Petru, în chinuri.
A prins-o să se ridice cu dânsa în Sus.
Dar în clipa aceea, s-au mai agăţat de ea încă câteva suflete, care se rugau să fie salvate şi ele.
Cu bucurie şi uşurinţă, îngerul zbura cu toate spre cer.
Dar bătrâna, nevrând să mai scape nimeni decât ea, se lupta să le desfacă mâinile încleştate de dânsa şi să-i arunce pe toţi ceilalţi înapoi jos.
Bietele suflete o rugau plângând deznădăjduite să le lase şi pe ele, că doar ştia ce îngrozitor e chinul şi văpaia aceea, să aibă milă...
Dar bătrâna era neîndurătoare.
Rând pe rând, după cum le putea descleşta mâinile, cădeau sufletele unul câte unul înapoi în flăcările adânci, tânguindu-se.
Şi pe măsură ce cădeau sufletele, zborul îngerului devenise tot mai greu şi mai greu...
Mai rămăsese un singur suflet agăţat de bătrână. Iar îngerul de-abia mai putea să urce, trist şi sfârşit de oboseală.
Bătrâna se chinuia să desfacă mâinile şi acestui suflet care de-abia se mai putea ţine, în timp ce plângea şi se ruga să aibă milă şi să-l lase măcar pe el.
Dar iată bătrâna a reuşit. Sufletul desprins a început să cadă, prăbuşindu-se spre adânc...
În clipa aceea şi heruvimului i s-au frânt puterile. Şi nemaiputând duce sufletul bătrânei, a lăsat-o să cadă şi ea înapoi jos. Ca să nu se prăbuşească şi el.
Când îngerul s-a înfăţişat înaintea Domnului, plin de durere şi cu mâinile goale, Domnul s-a uitat cu tristeţe la Petru şi a zis:
- Milă am voit... Dar inima rea şi necredincioasă îl desparte pe om de Dumnezeu. Şi nimeni nu-l mai poate apropia în veci (Evrei 3, 12).
O astfel de încercare a mai făcut Domnul şi cu slăbănogul acesta, căruia i-a iertat păcatul sfârşind ispăşirea mai devreme, prin vindecarea care i-a dat-o.
Dar inima lui cea rea nu s-a schimbat. N-a învăţat nimic. Şi n-a lăsat să i-o lumineze nimic din toată marea bunătate şi milă a lui Isus.
N-a ascultat nici înştiinţarea Lui ca să se oprească a mai păcătui.
Astfel s-a prăbuşit pe veci.
O Doamne Dumnezeul nostru,
ce mare durere ne cuprinde inima când privim la sufletele care au ajuns în stări pentru care nu te mai poţi ruga. Şi nu mai poţi nădăjdui nimic...
Totuşi ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Tine.
Şi chiar când nu mai putem spune nici un cuvânt pentru cei care au ajuns în astfel de stări, noi stăm în tăcere la picioarele Tale, cu lacrimi, cu o aşteptare mută şi îndurerată.
La uşa ultimului har totuşi mai poţi avea o cheie.
Ai milă de noi.
Amin.
+
Fiii mei, nu faceţi răul nici când pare că e bine
răul are totdeauna prefăcătorie-n sine
de aceea mulţi fac răul amăgiţi de o părere
răul gol puţini l-ar face, rău-i groaznic la vedere.
+
Fiul meu, să n-ai în tine răutate niciodată
totdeauna nimicirea este-a răutăţii plată.