Iubirea şi nădejdea
Traian Dorz - Eterna Iubire
1 - Sufletul care Îl iubeşte pe Dumnezeu va umbla ca să placă lui Dumnezeu.
Un astfel de suflet se va îmbrăca totdeauna pentru Ochii Stăpânului şi Mirelui său Isus - iar nu pentru ochii cei desfrânaţi ai lumii şi ai păcatului.
Numai atunci îmbrăcămintea sa va fi evlavioasă şi chipul său va fi curat.
2 - Pentru sufletul iubitor de Hristos nu-i nevoie mereu de observatori care să-l tot oprească şi să-l tot mustre. Pe un astfel de suflet are cine să-l îndrume oricând şi în orice lucru,
- este Duhul Sfânt al Dumnezeului la care ştie el să se roage,
şi El îl va face totdeauna atent şi treaz în tot ce face fără a-i lăsa niciodată vreo îndoială a inimii asupra voii lui Dumnezeu pe care trebuie s-o urmeze.
3 - Tot ce ne cere Dumnezeu să facem pentru El, doreşte să facem cu bucurie şi din toată inima (Colos. 3, 23).
Şi tot ce facem pentru semenii noştri, să fie tot aşa.
Căci de aceea ce nu-I putem da Lui şi alor Lui cu bucurie, El Se lipseşte cu întristare, - şi ne lasă plecând - însetat şi trist.
Atunci fie vasul nostru cât de plin - în zadar este tot ce avem.
4 - Dacă întrebi pe cel venit la tine: vrei să mănânci? - Nu numai că el nu-ţi va spune: vreau! - dar văzând că nu-i dai cu bucurie va refuza, chiar dacă te vei preface că vrei să-i pui pe masă,
- fiindcă dincolo de vorbe, se vede inima omului.
Cine întreabă, nu dă bucuros.
Cine dă bucuros acela nu întreabă!
5 - Dacă pofteşti pe cineva în casă la tine, şi voind să intre te va vedea pe tine uitându-te cu groază la încălţămintea lui - mai degrabă se va întoarce să plece la alţii, decât să-ţi aducă vreun fir de praf pe covoarele tale.
Astfel tu te vei lipsi de multe ori de un mare har din pricină că vei arăta mai multă iubire pentru covoarele tale decât pentru Domnul.
Şi odată vei fi mâncat de aceleaşi molii care le vor mânca pe ele.
6 - Ce minunat este acel suflet credincios, care ca şi Domnul său Isus, s-a putut dezbrăca de toate hainele sale!
Care Îi slujeşte Domnului său şi fraţilor săi şi tuturor semenilor săi
cu o inimă plină de bunătate, de dragoste şi de lepădare de sine
nu numai cu vorbele sale, dar şi cu cămara sa. Şi chiar cu covoarele sale.
Unde calcă fraţii e sfânt, ca şi unde calcă Domnul Isus.
7 - Ce multe astfel de suflete curate am cunoscut printre minunaţii mei fraţi şi surori! Dumnezeu să fie binecuvântat pentru ei, cum a fost binecuvântat prin ei.
Cred că din pricina lor, Dumnezeu a iertat multe Sodome. Şi mai rabdă încă multe Gomore (Fac. 18, 24-32).
8 - Căci noi nu vom putea fi în stare niciodată să spălăm picioarele nimănui, dacă n-am învăţat mai întâi să ne dezbrăcăm de toate ale noastre,
adică de toate dorinţele şi planurile, de toate ambiţiile şi chiar trebuinţele noastre,
pentru Domnul nostru şi pentru semenii noştri.
9 - Dacă nu te-ai învăţat să te rupi de orice lucru al tău pe pământ şi să poţi renunţa la orice drept al tău
să ajungi până a-ţi putea urî chiar viaţa ta - pentru Hristos, pentru Numele Domnului tău şi pentru mântuirea altora,
- atunci încă nu poţi face cu adevărat nici un bine pentru nimeni.
Dacă slava lui Dumnezeu,
sau cauza Lucrării Sale,
tu trebuie, să fii în stare să dai totul cu bucurie,
iar până când n-ai ajuns în această stare, nu vorbi de spălarea picioarelor.
10 - Mântuitorul a îngenuncheat înaintea fiecăruia dintre ucenicii Săi, le spăla picioarele.
Dar când le-a şters a trebuit ca să Se aplece şi mai mult, chiar până la pământ, în faţa fiecăruia. Ştergarul Său era încins, ştergându-le picioarele lor.
11 - Iată când vrei să speli pe cineva,
adică atunci când vrei să-l mustri
sau când vrei să te ocupi de murdăria pe care o are, pe el - sau în el,
atunci, ca să-l poţi spăla cu adevărat trebuie să ştii să te apleci... să te cobori, până la picioarele lui, adică şi mai jos decât el.
Trebuie să fii în stare să te apleci lângă el şi până la starea din care să-i poţi cuprinde picioarele la inima ta, ca într-o îmbrăţişare plină de dragoste, pentru curăţirea lui.
12 - Când vrei să ştergi întinăciunea cuiva
şi când vrei să acoperi păcatul
şi să-i îndepărtezi nelegiuirea făcută de el,
- adică când vrei să-l ierţi şi să-l îmbrăţişezi pe acesta ca neprihănit (Isaia 40, 2; Colos. 1, 22),
- o, atunci să ştii că trebuie să te apleci şi mai mult,
trebuie să te smereşti şi mai mult...
Lucrul acela numai aşa se poate face.
13 - Orice bine pe care îl faci altuia îţi cere mai întâi să-ţi faci ţie un rău de aceeaşi mărime.
Dacă poţi primi răul tău spre binele lui, atunci îl faci. Dacă nu, nu.
Pentru că cu cât pui pe altul mai presus de tine, cu atât trebuie să primeşti a te aşeza tu mai întâi pe tine, mai prejos ca el.
14 - Cu cât vrei să îmbraci mai frumos pe altul, trebuie mai întâi să te dezbraci pe tine.
Cu cât vrei să faci altuia un loc mai larg, cu atâta trebuie mai întâi să-ţi restrângi pe al tău.
15 - Ca să-Şi poată sfinţi pe ucenicii Săi în adevăr, Domnul a trebuit să Se sfinţească mai întâi pe Sine Însuşi pentru ei (Ioan 17, 19).
Ca să-i poată ridica pe ei, S-a smerit mai întâi pe Sine Însuşi...
Ca să-i poată face în stare să moară ei pentru El, a murit mai întâi El pentru ei,
şi ca să-i poată învia şi înălţa la Cer pe toţi oamenii, a trebuit să facă aceasta mai întâi cu Sine Însuşi.
16 - Când tu lucrezi cu Dumnezeu
sau când El lucrează cu tine,
- cele mai multe dintre întâmplările vieţii tale, nu le poţi înţelege la timpul când se petrec.
Întâmplările mari, zilele mari, momentele mari, ca şi pe înălţimile cele mari - nu le vezi de lângă ele,
ci trebuie să ajungi mai departe de ele, ca să le poţi vedea mărimea şi frumuseţea adevărată şi întreagă.
17 - Pentru a cunoaşte marile momente şi marii oameni ai istoriei
trebuie să mai faci un drum, - uneori greu de tot.
Să te mai depărtezi un timp, uneori lung de tot
- şi numai când, după aceea, te uiţi înapoi, abia atunci începi să cuprinzi ceva din măreţia lângă care ai fost.
Să pricepi care din lumina care strălucise uimitor lângă tine,
şi să desprinzi ceva din veşnicia de care te atinseseşi.
18 - O, ce fericită este iluminarea priceperii marilor adevăruri şi marilor momente! Slavă veşnică Duhului Sfânt care ne-o descoperă.
Dar cel dintâi simţământ după aceea este durerea ascuţită şi amară. De ce n-am înţeles totul atunci? Chiar atunci când erau în faţa noastră - şi noi în faţa lor...
19 - Experienţele noastre nu se încheie nici cu suferinţele noastre, nici cu moartea noastră.
Experienţele noastre sunt ca o tratare a seminţei, ca o pregătire a ei pentru roadă.
Moartea este ca semănarea ei în pământ, spre alt rod, pentru care este rânduită,
adică spre continuarea existenţei eterne, pentru care a crescut-o Înţelepciunea şi Dragostea Eternă.
Căci altfel, de ce nu ne naştem cunoscând de la început totul? Pentru a realiza în această viaţă totul. Dacă această viaţă este totul?
20 - Spre ce ne-ar folosi cu atâta cunoaştere la sfârşitul vieţii acesteia? Dacă numai aceasta şi numai atâta ar fi viaţa?
Cine oare ar mai face experienţele costisitoare, dacă nu ar mai avea când să se folosească de învăţăturile lor?
Cine oare ar mai trata o sămânţă, dacă n-ar avea nici un viitor?
Şi dacă n-ar avea nici un folos?
Şi dacă n-ar avea nici o nădejde?
Dumnezeul nostru, slavă Înţelepciunii Tale!
Amin.