Iubirea și nădejdea
Traian Dorz - Eterna Iubire
1 - Sufletul care Îl iubește pe Dumnezeu va umbla ca să placă lui Dumnezeu.
Un astfel de suflet se va îmbrăca totdeauna pentru Ochii Stăpânului și Mirelui său Isus - iar nu pentru ochii cei desfrânați ai lumii și ai păcatului.
Numai atunci îmbrăcămintea sa va fi evlavioasă și chipul său va fi curat.
2 - Pentru sufletul iubitor de Hristos nu-i nevoie mereu de observatori care să-l tot oprească și să-l tot mustre. Pe un astfel de suflet are cine să-l îndrume oricând și în orice lucru,
- este Duhul Sfânt al Dumnezeului la care știe el să se roage,
și El îl va face totdeauna atent și treaz în tot ce face fără a-i lăsa niciodată vreo îndoială a inimii asupra voii lui Dumnezeu pe care trebuie s-o urmeze.
3 - Tot ce ne cere Dumnezeu să facem pentru El, dorește să facem cu bucurie și din toată inima (Colos. 3, 23).
Și tot ce facem pentru semenii noștri, să fie tot așa.
Căci de aceea ce nu-I putem da Lui și alor Lui cu bucurie, El Se lipsește cu întristare, - și ne lasă plecând - însetat și trist.
Atunci fie vasul nostru cât de plin - în zadar este tot ce avem.
4 - Dacă întrebi pe cel venit la tine: vrei să mănânci? - Nu numai că el nu-ți va spune: vreau! - dar văzând că nu-i dai cu bucurie va refuza, chiar dacă te vei preface că vrei să-i pui pe masă,
- fiindcă dincolo de vorbe, se vede inima omului.
Cine întreabă, nu dă bucuros.
Cine dă bucuros acela nu întreabă!
5 - Dacă poftești pe cineva în casă la tine, și voind să intre te va vedea pe tine uitându-te cu groază la încălțămintea lui - mai degrabă se va întoarce să plece la alții, decât să-ți aducă vreun fir de praf pe covoarele tale.
Astfel tu te vei lipsi de multe ori de un mare har din pricină că vei arăta mai multă iubire pentru covoarele tale decât pentru Domnul.
Și odată vei fi mâncat de aceleași molii care le vor mânca pe ele.
6 - Ce minunat este acel suflet credincios, care ca și Domnul său Isus, s-a putut dezbrăca de toate hainele sale!
Care Îi slujește Domnului său și fraților săi și tuturor semenilor săi
cu o inimă plină de bunătate, de dragoste și de lepădare de sine
nu numai cu vorbele sale, dar și cu cămara sa. Și chiar cu covoarele sale.
Unde calcă frații e sfânt, ca și unde calcă Domnul Isus.
7 - Ce multe astfel de suflete curate am cunoscut printre minunații mei frați și surori! Dumnezeu să fie binecuvântat pentru ei, cum a fost binecuvântat prin ei.
Cred că din pricina lor, Dumnezeu a iertat multe Sodome. Și mai rabdă încă multe Gomore (Fac. 18, 24-32).
8 - Căci noi nu vom putea fi în stare niciodată să spălăm picioarele nimănui, dacă n-am învățat mai întâi să ne dezbrăcăm de toate ale noastre,
adică de toate dorințele și planurile, de toate ambițiile și chiar trebuințele noastre,
pentru Domnul nostru și pentru semenii noștri.
9 - Dacă nu te-ai învățat să te rupi de orice lucru al tău pe pământ și să poți renunța la orice drept al tău
să ajungi până a-ți putea urî chiar viața ta - pentru Hristos, pentru Numele Domnului tău și pentru mântuirea altora,
- atunci încă nu poți face cu adevărat nici un bine pentru nimeni.
Dacă slava lui Dumnezeu,
sau cauza Lucrării Sale,
tu trebuie, să fii în stare să dai totul cu bucurie,
iar până când n-ai ajuns în această stare, nu vorbi de spălarea picioarelor.
10 - Mântuitorul a îngenuncheat înaintea fiecăruia dintre ucenicii Săi, le spăla picioarele.
Dar când le-a șters a trebuit ca să Se aplece și mai mult, chiar până la pământ, în fața fiecăruia. Ștergarul Său era încins, ștergându-le picioarele lor.
11 - Iată când vrei să speli pe cineva,
adică atunci când vrei să-l mustri
sau când vrei să te ocupi de murdăria pe care o are, pe el - sau în el,
atunci, ca să-l poți spăla cu adevărat trebuie să știi să te apleci... să te cobori, până la picioarele lui, adică și mai jos decât el.
Trebuie să fii în stare să te apleci lângă el și până la starea din care să-i poți cuprinde picioarele la inima ta, ca într-o îmbrățișare plină de dragoste, pentru curățirea lui.
12 - Când vrei să ștergi întinăciunea cuiva
și când vrei să acoperi păcatul
și să-i îndepărtezi nelegiuirea făcută de el,
- adică când vrei să-l ierți și să-l îmbrățișezi pe acesta ca neprihănit (Isaia 40, 2; Colos. 1, 22),
- o, atunci să știi că trebuie să te apleci și mai mult,
trebuie să te smerești și mai mult...
Lucrul acela numai așa se poate face.
13 - Orice bine pe care îl faci altuia îți cere mai întâi să-ți faci ție un rău de aceeași mărime.
Dacă poți primi răul tău spre binele lui, atunci îl faci. Dacă nu, nu.
Pentru că cu cât pui pe altul mai presus de tine, cu atât trebuie să primești a te așeza tu mai întâi pe tine, mai prejos ca el.
14 - Cu cât vrei să îmbraci mai frumos pe altul, trebuie mai întâi să te dezbraci pe tine.
Cu cât vrei să faci altuia un loc mai larg, cu atâta trebuie mai întâi să-ți restrângi pe al tău.
15 - Ca să-Și poată sfinți pe ucenicii Săi în adevăr, Domnul a trebuit să Se sfințească mai întâi pe Sine Însuși pentru ei (Ioan 17, 19).
Ca să-i poată ridica pe ei, S-a smerit mai întâi pe Sine Însuși...
Ca să-i poată face în stare să moară ei pentru El, a murit mai întâi El pentru ei,
și ca să-i poată învia și înălța la Cer pe toți oamenii, a trebuit să facă aceasta mai întâi cu Sine Însuși.
16 - Când tu lucrezi cu Dumnezeu
sau când El lucrează cu tine,
- cele mai multe dintre întâmplările vieții tale, nu le poți înțelege la timpul când se petrec.
Întâmplările mari, zilele mari, momentele mari, ca și pe înălțimile cele mari - nu le vezi de lângă ele,
ci trebuie să ajungi mai departe de ele, ca să le poți vedea mărimea și frumusețea adevărată și întreagă.
17 - Pentru a cunoaște marile momente și marii oameni ai istoriei
trebuie să mai faci un drum, - uneori greu de tot.
Să te mai depărtezi un timp, uneori lung de tot
- și numai când, după aceea, te uiți înapoi, abia atunci începi să cuprinzi ceva din măreția lângă care ai fost.
Să pricepi care din lumina care strălucise uimitor lângă tine,
și să desprinzi ceva din veșnicia de care te atinseseși.
18 - O, ce fericită este iluminarea priceperii marilor adevăruri și marilor momente! Slavă veșnică Duhului Sfânt care ne-o descoperă.
Dar cel dintâi simțământ după aceea este durerea ascuțită și amară. De ce n-am înțeles totul atunci? Chiar atunci când erau în fața noastră - și noi în fața lor...
19 - Experiențele noastre nu se încheie nici cu suferințele noastre, nici cu moartea noastră.
Experiențele noastre sunt ca o tratare a seminței, ca o pregătire a ei pentru roadă.
Moartea este ca semănarea ei în pământ, spre alt rod, pentru care este rânduită,
adică spre continuarea existenței eterne, pentru care a crescut-o Înțelepciunea și Dragostea Eternă.
Căci altfel, de ce nu ne naștem cunoscând de la început totul? Pentru a realiza în această viață totul. Dacă această viață este totul?
20 - Spre ce ne-ar folosi cu atâta cunoaștere la sfârșitul vieții acesteia? Dacă numai aceasta și numai atâta ar fi viața?
Cine oare ar mai face experiențele costisitoare, dacă nu ar mai avea când să se folosească de învățăturile lor?
Cine oare ar mai trata o sămânță, dacă n-ar avea nici un viitor?
Și dacă n-ar avea nici un folos?
Și dacă n-ar avea nici o nădejde?
Dumnezeul nostru, slavă Înțelepciunii Tale!
Amin.