La ceasul pocăinței

La ceasul pocăinței mă cercetez în tot

adâncul vieții mele, și fără părtinire

să-mi aflu orice vină, orice păcat să-l scot

să-l osândesc, să-l leapăd, să-mi aflu liniștire.

... N-am otrăvit pe nimeni, dar buzele-mi de jar

și ochii de dorințe, n-au biruit ispite...

n-am omorât pe nimeni, n-am ars pe nimeni, dar

prea des și cu plăcere am mers pe căi oprite.

Prea m-am temut de ochii tâlhari și prefăcuți

lumina cea din mine nu le-a învins trufia,

și n-am luat în seamă dușmanii cei tăcuți

nici vulpile mărunte ce-mi nimiciră via!

Prea multă nepăsare am dat la cele mici,

prea multă grijă celor ce le-am crezut de frunte

și-azi văd că nu-i nimica de lepădat și nici

nu sunt pe lumea asta păcate prea mărunte.

Nu-n orice timp blândețea smerită m-a-nsoțit,

iertarea și tăcerea n-au fost mereu senine,

adeseori în noapte nu m-am sculat grăbit

să chem din drum străinul să-l ospătez la mine.

A stat atâta vreme pe ușa mea zăvor

și n-am spălat picioare spre Domnul prăfuite,

n-am dat cu bucurie oricând la cerșetor

prea slobozi mi-au fost câinii prin curțile-ngrădite.

... La ceasul Pocăinței mă cercetez în tot

și-mi cer zdrobit iertare plecând smerita frunte,

căci toate sunt păcate de moarte câte-mi scot

iar cel mai greu e-acela că le-am crezut mărunte.

Întrucât trupul Bisericii este unit, diavolul nu poate găsi intrarea decât făcând dezbinări.

Astfel prin duhul dezbinării el se furișează înăuntru și pe urmă vin smintelile.

Așa că smintelile vin din dezbinări și vai aceluia prin care vin.

Omilii la Romani - Sf. Ioan Gură de Aur