La ceasul pocăinţei
Traian Dorz - Hristos - Izvorul nostru
La ceasul pocăinţei mă cercetez în tot
adâncul vieţii mele, şi fără părtinire
să-mi aflu orice vină, orice păcat să-l scot
să-l osândesc, să-l leapăd, să-mi aflu liniştire.
... N-am otrăvit pe nimeni, dar buzele-mi de jar
şi ochii de dorinţe, n-au biruit ispite...
n-am omorât pe nimeni, n-am ars pe nimeni, dar
prea des şi cu plăcere am mers pe căi oprite.
Prea m-am temut de ochii tâlhari şi prefăcuţi
lumina cea din mine nu le-a învins trufia,
şi n-am luat în seamă duşmanii cei tăcuţi
nici vulpile mărunte ce-mi nimiciră via!
Prea multă nepăsare am dat la cele mici,
prea multă grijă celor ce le-am crezut de frunte
şi-azi văd că nu-i nimica de lepădat şi nici
nu sunt pe lumea asta păcate prea mărunte.
Nu-n orice timp blândeţea smerită m-a-nsoţit,
iertarea şi tăcerea n-au fost mereu senine,
adeseori în noapte nu m-am sculat grăbit
să chem din drum străinul să-l ospătez la mine.
A stat atâta vreme pe uşa mea zăvor
şi n-am spălat picioare spre Domnul prăfuite,
n-am dat cu bucurie oricând la cerşetor
prea slobozi mi-au fost câinii prin curţile-ngrădite.
... La ceasul Pocăinţei mă cercetez în tot
şi-mi cer zdrobit iertare plecând smerita frunte,
căci toate sunt păcate de moarte câte-mi scot
iar cel mai greu e-acela că le-am crezut mărunte.
+
Întrucât trupul Bisericii este unit, diavolul nu poate găsi intrarea decât făcând dezbinări.
Astfel prin duhul dezbinării el se furişează înăuntru şi pe urmă vin smintelile.
Aşa că smintelile vin din dezbinări şi vai aceluia prin care vin.
Omilii la Romani - Sf. Ioan Gură de Aur