La înviere, prin moartea și îngroparea noastră în Hristos

„Amin, amin zic vouă, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă” (In 12, 24-25).

Cât de simplu și cât de adânc a lămurit Mântuitorul moartea și învierea Sa prin asemănarea grăuntelui de grâu! Cât de simplu și cât de adânc le-a arătat Apostolilor și lumii întregi pentru ce a trebuit să moară! Întocmai ca grăuntele de grâu, El a trebuit să moară ca să dea altora viață.

Moartea, Jertfa Mântuitorului, este miezul creștinismului. Moartea lui Hristos - zicea un vestit predicator - este viața învățăturii Sale.

Iisus Mântuitorul a învățat timp de trei ani și jumătate pe pământ. Dar El putea să trăiască o viață întreagă. Și ce lucruri minunate ar fi putut face El pe pământ într-o viață întreagă! Cu vraja cuvântului Său ar fi putut cutreiera întreg pământul și ar fi putut „sintetiza” învățăturile Sale în sute de cărți. Ar fi putut strânge mii de învățăcei în jurul Său. Ar fi putut răscoli întreg pământul pentru Dumnezeu și mântuire. Cu pilda vieții Sale, cu minunile Sale, cu predicile Sale, ar fi cucerit lumea. Și poate nici n-ar mai fi fost lipsă de dureroasa sângerare de pe dealul Golgotei.

Dar la toate aceste gânduri de ispită, Scripturile strigă într-un glas că Fiul lui Dumnezeu trebuia să moară; numai moartea Lui putea răscumpăra și mântui omenirea. Și Se ridică Însuși El, Domnul Hristos, spunând lămurit că grăuntele de grâu trebuia să intre în pământ ca să aducă roadă.

O! Dacă ar fi trăit Hristos o sută de ani, dacă ar fi trăit chiar două-trei sute de ani… dacă ar fi colindat întreg pământul… dacă ar fi lăsat sute de cărți și pilde neîntrecute de viață, totuși, dacă El n-ar fi murit pentru noi, lumea ar fi plină de moarte și de morți. Nici un suflet n-ar fi gustat încă din viață. Căci viața cea duhovnicească ne-a venit prin moartea și Jertfa Lui. Nici unul din noi n-am fi înviat la o viață nouă dacă Hristos n-ar fi murit și n-ar fi înviat pentru noi. „Grăuntele” Cuvântului ne-a putut aduce roadă de mântuire numai intrând în pământ și „murind” pentru noi.

Acest adevăr ni-l arată Biblia pe toate paginile ei. Îl vedem în chip deosebit la cele două faceri ale lumii.

Viața cea dintâi a venit în lume prin creațiune. Dumnezeu l-a făcut pe om cel dintâi, dar această creație s-a pierdut în grădina Edenului.

A doua creație - cu Noe, al doilea Adam al omenirii - ne-a venit printr-o moarte și o înmormântare. Căci Noe a intrat în corabie ca într-un mormânt. A trecut cu corabia prin valurile morții ca într-un fel de sicriu și, când a ieșit afară, era un fel de înviat la o viață nouă.

Acesta este și azi drumul vieții și al mântuirii. Noi am murit cu Hristos, ne-am îngropat cu El, am înviat cu El și trăim cu El.

În afară de această moarte și înviere cu Hristos nu este în lume viață duhovnicească adevărată. Iar moartea și îngroparea noastră este să murim față de lume și față de păcat. Fără această „moarte” și „îngropare”, nu este „înviere”.

Începutul mântuirii este strigătul tare și lămurit: să moară omul nostru cel vechi! Să-l îngropăm pe omul cel vechi din noi. În fiecare din noi trebuie să fie un „tribunal” care rostește mereu o „sentință”, o „judecată aspră” fără drept de apel: la moarte, cu tot ce mai este din omul cel vechi din noi!… Iar această „judecată” o putem executa cu „grăuntele-Iisus”, Care S-a pogorât în pământ să ne lase roadă de putere și mântuire. Noi trăim prin moartea și învierea Domnului. Trăim prin „grăuntele” care a intrat în pământ pentru noi și ne-a lăsat „roadă” de viață. Ne-a lăsat viața însăși.

Dar grăuntele de grâu mai are și o altă predică pentru noi. Să ne îngropăm și noi grâul vieții noastre nu numai pentru noi, ci și pentru alții.

Pilda cu grăuntele, Mântuitorul a spus-o alături de cuvintele: Cine-și iubește viața, acela o va pierde; și cine își urăște viața în lumea aceasta, acela o va câștiga în viața cea veșnică (In 12, 25).

Trebuie să „pierzi” tot omenescul din tine dacă vrei să „trăiești”. Trebuie să „pierzi” totul și să te predai Domnului cu totul dacă vrei să trăiești. Cela ce trăiește numai pentru sine, acela nu trăiește. Acela e „grăuntele care rămâne singur”. Acela a pierdut viața, a pierdut coroana.

Dacă însă trăiești pentru Dumnezeu și pentru alții - atunci ai aflat viața. Ai „pierdut” totul, dar ai aflat totul, ai aflat viața. Iubitul meu, și tu ești un „grăunte” de grâu. Nu te feri să fii „aruncat” și „semănat” în pământ. Dimpotrivă, roagă-te Domnului: Doamne, seamănă-mă și pe mine undeva… unde Tu știi că aș putea aduce ceva roadă.

Să ne gândim mereu la cuvintele Apostolului Pavel: „Ce seamănă omul, aceea va secera”. Cine seamănă în firea lui cea lumească, va secera moartea; dar cine seamănă în Duhul, va secera viața veșnică” (Gal 6, 7-8).

Iubitul meu, bagă de seamă: cimitirul de lângă biserică este un ogor duhovnicesc în care fiecare ne semănăm sămânța învierii. Unii seamănă grâu, alții neghină. Ferice de cei ce au „semănat în această lume cu lacrimi, căci cu bucurie vor secera”.

Ferice de cei ce „au semănat plângând, căci cu bucurie își vor strânge snopii” în ziua cea mare a Învierii (Ps 125, 5-6).